Femeia e de stâncă
Pe partea-i neînsorită,
Un mușchi, un lichen,
O crăpătură-adâncă
Mereu neîncălzită.

Șuvoi de lacrimi
De-ar fi să-i șiroiască
Pe trupul ei de piatră
În starea-aceasta-a ei,
Rămâne nemișcată.

Femeia poate fi
Și-o stâncă nestemată
Când soarele-o privește
În ochi, acolo unde,
Iubirea înflorește
Când sufletu-i pătrunde.

Femeia e desprinsă dintr-o piatră
Pe care lacrimile-o spală,
Ea rămânând curată.