astăzi am mers mai mult
ca în toate zilele
venele sufocate de umbre
și de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare lui tata dar
nu știu cum să încep
ideile se detașează și
nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
și se rânduiesc adânc în mine

închid ochii și respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut nu există
nici tata și totuși
vreau să-i scriu
cerul și-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în orașul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere într- alta
dar aștept
până se termină toamna

e destul de lungă

astăzi am tăcut mai mult
ca în toate zilele în care
timpul mușcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâșiată
oricum nu mai contează
e târziu și iar tac
sfârtec un gând și despic senzații
neputința de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipsește

nimic mai trist decât timpul oprit
între degetele dezgolite de carne

între mâinile mele de copil
cuprind cerul
și supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
știu că mă simte

în urmă vin liniștile șoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferința
în mine
mă opresc pentru o clipă
și privesc dintre coapse
o icoană

emoția intră adânc
mă chircesc și țip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

și
din trupul gol voi privi
o altă naștere