Cu vergeturi și crăpături,
Scoarța de copac e plină de timp!
Copacul pădurii ține legat lutul
Din care noi ne despicăm
Cu-atâta drag meschin!

Frumusețea scrisă cu machiaj teribil
Și cu frenetic bisturiu se clătește-n artificial
De parcă naturalul se teme de real…

Cu toate că-i măreț și dur, umanul
Se-mpiedică de stradă și-l
Rupe și-l
Arde și-l
Crestează…
Și-l
Doare,
Pe verdele-mi copac!

Numai sub coasta lui bătrână mai bate-o naivă
Ce vrea iubire, liniște și loc!

Eu nu stiam că viața-i doar adolescență,
Iar esteticul o coasă de foc!