O ploaie grea din lună
sălbatic pică-n fum.
Cu stropi grei îmi lovește
ruina
clădită peste drum.

Pavajul rece curge
spre negrul zării seci
cu pacea și speranța
liniștii de veci.

Dorul mi se scurge
prin vene și din vene.
Croiește printre pietre,
de un roșu stins,
o cale fără noimă
spre o inimă rămasă
acolo,
sub ruină,
peste drumul necuprins.


Sub aripi albe crește noaptea.
Pavajul o răstoarnă,
iar dorul cade-n cer
și stropii îi iau locul
și-n loc se adun-o baltă.
Dar sângele se adună
în altă baltă-n cer.

Stropii lovesc piatra
și o curăță de pete:
petele de dor-
de dor de tu,
de dor de eu,
de tu și eu,
de dor de tu și eu.