Lalelele îmi sunt strivite în nisip de glas muribund de femeie, și ecoul lui sfarmă răceala zidurilor,
Crapă cu podul palmei inelul ce se juca de-a mirii.
Sub podul din umbră mi le-alungă în brațe cu glad înțepat de urzică haină și cu tocuri din cuie de iad.
"Răsari și străluce"
spunea cândva poetul, iar acum te zbați și te descompui
purtând cu tine sunete amare de cruce albastră ce îți luminează drumul spre Cel de neajuns.
De nepătruns vor fi lalelele tale în drumul lor spre joi și vor cunoaște aroma înăsprită de ceai.
Iar atunci când doi și cu doi făceau unu, tu-mi purtai petale de lalele pe aromă de mir și El ne binecuvânta.
Iar acum când doi și cu doi fac același unu, tu-mi uiți petalele sub puntea dintre ecourile eșarfei aromate și îmi pierd savoarea culorii de albastru printre culorile dintre Undrea și Gerar.
Iar Gerar îmi va cunoaște clapele nemângâiate și prăfuite și le va asculta sunetul născut între punți și va aduna cioburi de cristal de la marginea frunzelor vestejite ca să le arunce mai apoi când Undrea, ca un Iuda încoronat, va porunci crucii albastre...
"Rămâi, nu pleca!"
Când o lalea din nou pentru noi se va face-apropiere și va mătura de prin cărările viselor nisipul ca să devină transparent, tu-ți vei umple ghetele și buzunarul de la piept ca să înfrunți glas muribund de femeie al cărui ecou să spargă răceala zidurilor și să-mi graveze în stâncă titlu de lalea strivită...