Nu mai poți
să-l faci
iar dulce.
Cândva
avea o culoare curată
asemenea florilor de fragi sălbatici,
și era subțire
trecea ușor prin pânza fină de strecurat brânza,
avea un gust proaspăt.
Și acum
nevinovată în fața trecerii timpului
cu care se luptă
aceeași substanță
s-a înăcrit, s-a adunat.

Din laptele acru
se fac aluaturi gustoase, delicioase,
poate fi adus într-un stadiu mai înaintat de acțiune bacteriană
pentru crearea unor noi alimente,
pentru cine-l studiază mai îndeaproape, ca pe o hartă a lumii,
pe drept cuvânt
poate fi luat drept complicat și interesant ca structură.

Dar
pentru cei mai mulți dintre noi :
e stricat.
Acru.
Îl aruncăm
la canal, și nu în spatele grădinii,
atenți să nu vărsăm nici o picătură
pentru că miroase atât de urât.
O bună gospodină
ar fi șocată
de acest gest de risipă.
Dar noi nu trăim într-o lume de bune gospodine.

Eu sunt laptele.
Timpul trece.
Nu mai poți
să-l faci
iar dulce.
Stau vinovată pe raftul frigiderului
tremurând cu speranță la gândul vreunei gospodine
care mai visează pișcoturi,
biscuiți, gogoși
și alte aluaturi delicioase
și temându-mă de gospodina modernă
care mă va arunca de pe raft
dintr-o mișcare iute a mâinii...
sfârșitul îl știți.

Tu ești laptele.
Când îți vine rândul,
amintește-ți
că nu te vom învinovăți de nimic
în afară de trecerea timpului.