Fereastra era acoperită cu un coș și eu trăiam după el,
trăiască hornul întreținut cu cocs (cu coks) -
mă plimbam de la un capăt la altul după horn,
mă înnegrisem de la un capăt la altul,
și apa pe care o beam era neagră,
făceam chiar semne conspirative, strigam, dar fumul îmi năvălea în gură
și mă îneca;
făceam și planuri, trăind după horn,
și când mă iritam el scotea o dâră formidabilă de fum.
"Hai să ne pieptănăm în doi", îmi spunea duminicile,
după el am pregătit bacalaureatul,
coșul îmi înnegrea tot timpul spațiul dintre rânduri,
după el stam și-mi priveam maladivul creier, greu ca o moluscă,
fumul mi-l acoperea, suflam din răsputeri, degeaba -
și prin fața mea simțeam cum trec
trenuri încărcate cu vite și materiale,
cred că era o linie importantă,
strigam, aș fi vrut să întreb dacă fetele și copacii au mai crescut -
nu se putea face nimic, fumul îmi năvălea în gură, și mă îneca.
Nici unei fete nu i-a dat prin gând să-l străbată cu pulpa,
dar îmi ajunea și o cratiță (cred că eram înnebunit de fumul de cocs)
și peretele din fund era în întregime ocupat
de o studentă șantalie
căreia îi spuneam amelia erhart, iubita mea,
pe obraz cu o mască grea de vlur,
cu frânghii la subțiori,
la glezne cu alte frânghii,
brațele goale
se-ntindeau implorător spre mine și ea îmi spunea:
te iubesc foarte mult, funiile ude îmi intră în carne,
era neagră și ea
dar mai avea parcă locuri albe,
cred că pântecul ei era alb ca zăpada,
știam că trebuie să trec prin carnea ei ca să sparg o dată peretele din fund -
și chiar așa s-a întâmplat.