am îmbătrânit de atâta plâns…
am început să miros a lumânări și a sânge închegat..
am început să-mi cer iertare că m-am născut, că respir,
că trăiesc, încă.. și că am ochii verzi…

am trecut printre ceilalți cu fruntea sus, blând, zâmbitor…
mi-au retezat picioarele, mi-au smuls buzele și mi-au înfipt
un cârlig în locul mâinii stângi…
blândețea a devenit groteasca și nepotrivită.. hmm…
m-au botezat "ură" și au râs... apoi... au început să se ferească..

am învățat să tac.
să dorm fară vise.
să privesc în gol... ore în șir…
să mă ascund noaptea în beznă și ziua în umbră…
am învățat să mint...

am învățat să pierd.
și am pierdut totul pentru cei ce mi-au întors spatele…
fără bucurii… fără păreri de rău…

între timp… mi s-au albit oasele feței, carnea s-a uscat și s-a desprins…
ba, într-o seară, sunt sigur că am simțit un vierme plimbându-se
pe ultimele doua măsele... de jos...

dacă aș mai fi trăit doar câteva zile, poate aș fi apucat să
întreb ceva ce m-a cam frământat… aaa… de ce?!... nu, fără nici o suparare,
de ce trebuia să mă chinui atât ca să aflu că sunt singur
și că m-am născut doar pentru a-mi pregati
înmormântarea!?...