Înlănțuit de-un soare malefic drept osândă,
Am așteptat zadarnic îmbrățișări ce ard
Și n-am băgat de seamă, sub orizont, la pândă,
O lună zvăpăiată cu ochii de smarald;
Am adulat lumina venită de departe
Și-am azvârlit cu umbre înveșmântate-n vers,
Căci dincolo de lacrimi, de vise și de moarte,
N-am înțeles ce-aproape mi-era în Univers:
Eoni la rând, sfioasă, își istovea speranța
Lucind, făr’ să privească vreo clipă înapoi
Și mă-nvața ce-nseamnă – odată cu distanța
Iubirea se destramă! – nemărginirea-n doi;
Dar n-am simțit prin haos și întuneric lipsa-i,
Decât atunci când trupu-mi și-a început eclipsa.

28 I 2009