O tăcere pe inimă, fumul scorburos
din preajma înșelatelor ceasuri,
și mai ales morile de vânt
tulburate de răsuflarea fluturilor,
și mai ales clopotele așezate sub robinete,
alcătuiesc singurul țipăt.

Am cu mine și lacrimi întregi,
dar o plecare cu sufletul vag îmi reamintește
gogoloașele întâmplării.

Am cu mine și un fel de zăpezi,
dar în marginea pleoapelor atârnă umbra
acestora.

Scârba o voi încredința de aceea gurii.
Pentru văile împinse în marginile
durerii. Pentru privilegiul de a-mi însufleți
grija vreme de-a rândul. Pentru
gâlgâitul grozav al catargelor coborâte
în mare.

O, meritul ochiului,
când niciodată nu poți fugi de o pasăre.

O, sufletul pâclei,
când uiți întrebările,
călcând prin singura băltoacă mai teafără.

O, bolovanii schimbați ai încrederii,
strânși ca o rană în pumni.