tastele ard
cel puțin pielea degetelor astfel reacționează
dar el se încăpățânează

deși nu recunoaște
îi este dor de usturimea aceea vulgară
dintre arătător și mijlociu
a scriitorilor cu pixul

așa îl găsesc de câte ori vin
de la vreun cenaclu vreo lansare sau beție
întoarce către mine căpățâna lui vulturească
și mă ironizează:
- de la confreria rataților?

prin simpatie pe mine mă ard pumnii
îmi vine să-i reped pe-amândoi
către fața lui împietrită
iai! cum m-aș așeza apoi
în mână cu un pahar de tărie aspră
să privesc praful împrăștiat al gândirii
așternându-se peste mobilă

nici măcar nu voi scrie despre aceasta
cum de altfel
- i-am spus și lui -
despre nimic nu mai scriu
lumea e plină de cărți moarte
îngropate în cutii de carton
bun/bună – tot nebună încă una

n-am putut niciodată să-l lovesc
iar el știe asta
stă drept și mă înfruntă mă provoacă
îmi amintește iai! cum îmi amintește
ochii aceștia cum îi mai recunosc
eu însumi am crezut atâția ani în lumina lor
ca o mamă căreia încă nu i s-au măritat fetele

din tata au ieșit doar băieți
nici el nu le mai știe numărul dar eu sunt singurul
abandonat
era înalt și cu umerii aduși nu suporta toamna
lua întotdeauna urma zborului

atunci am început să mă închid în casă
și să le vorbesc acelora cu care împărțeam
cărțile muntele terenul de fotbal și locurile de scaldă
prin ușă: Nu!

și ochii mei s-au stins
cu nici un chip n-a vrut să mi-i împrumute
l-am implorat
l-am șantajat
l-am plătit
într-un târziu am înțeles
iai! cum am înțeles!
ei sunt sămânța cărții neduse vreodată cadou

dar este prea târziu anticariatele s-au închis
iar ploaia miroase a apă de flori neschimbată
lucrurile acestea
tu! tastatorule! os care fumegă!
nu le vei simți niciodată în viu








alege-s-ar praful!