A trebuit să vină un copil
Să mă întrebe dacă-s fericit,
Cu glasul lui asemeni unui tril -
El fiind ghidul, eu...un rătăcit.

Am vrut să-l bat, căci adevărul doare,
Dar îndărătnic el la mine s-a strâmbat,
O limbă mare i-a ieșit din gură,
Iar mâna-mi s-a oprit în zbor, deodat'.

Mi-am dus-o mai apoi, încet, la tâmplă,
Prin amintiri am alergat cu pași ușori,
Și-nvins de umbre, stafiile viselor mele -
I-am dat dreptate-ntr-un târziu, în zori.

Te-am așteptat zadarnic fericire,
Cât am dorit cu ochii tăi senini să mă mângâi,
Câte-un cadou îmi mai aduci și mie -
Îl scapi la ușă. Fugi! Nu mai rămâi?

Deschis-am ochii să găsesc copilul,
Dar locul de la masă-i gol acum,
Și fug grăbit spre ușa-ntredeschisă,
Pe poartă, ajungând până în drum.

Însă deodată simt că-mi pierd elanul.
Nu îl cunosc! Nici nu l-am mai văzut!
Unde o fi? Oare spre care zare
Măruntii pași în noapte s-au pierdut?

Nedumerit, trag poarta după mine,
Intrând în casă ușa o izbesc,
Mă-ndrept spre pat, când de pe un perete
Văd ochii lui micuți cum strălucesc.

Vrând să-l întreb ce caută acolo,
În locul pozei mele de școlar,
Privirea lui mă cheamă-n amintire -
Rama în cui se leagănă bizar.