La capătul de fir aveam ceea ce nu știam
Că va fi ultima conversație...
Tu, vesel, ca de obicei când vorbeai cu mine
Eu, obosită dar atentă la fiecare cuvânt
Eu, întrebându-te cum te simți
Tu, evitând ca de fiecare dată un răspuns clar
Tu, mândru de articolul din ziar
Despre sora mea, tehnoredactorul strălucit
Din spatele operelor buzoiene de succes...
Înciudat totuși de răsplata inegală a talentului
Și muncii ei neobosite...
Așa cum mereu gaseai câte o nemulțumire
În orice lucru bun, te caracteriza...
Tu, citându-l pe Dan Puric, pe care-l venerai
Căutându-l în toate posturile de radio-tv
Eu, povestind despre noile portrete schițate
Tu, fericit că mi-am reluat munca de artist
Tu, întrebându-mă de nepoțelul tău plin de viață
Eu, explicând noile lui giumbușlucuri și ghidușii
Tu, râzând ironic, eu atingându-ți aproape zâmbetul.
Tu, aducându-ți aminte de zilele tinereții
În care inventasei un sistem de geam ce azi pare termopan
Pe care ți l-au copiat și alții ca de obicei...
Eu admirându-ți ingeniozitatea caracteristică
Așa cum am făcut-o de mic copil.
Eu, pe aceeași lungime de undă artistică cu tine
Tu, mirându-te de abilitatea mamei pentru cifre
Sesizând plăcerea ei pentru analize și programări
Pentru structuri și calcule exacte...
Tu, comentând clasa politică de joasă speță
Iar eu, dându-ți dreptate ca de obicei
Și meditând la vremurile ce vor fi...
Tu, ascultându-mă atent, dar tăcut
Știind că pentru tine timpul s-a închis
Și la capătul celor cincizeci de minute scurse
Fără a-mi da seama când sau cum
Ne-ai îmbrățișat pe toți, spunându-ne că ne iubești
Iar eu, când firul discuției a încetat
N-am știut că va fi ultima dată când te voi apela
Și-ți voi spune: Te iubesc, tată!
...
La trei zile după ultima convorbire
Þi-ai mutat discuțiile-n cer, cu îngerii
Iar mie mi-a rămas în inimă vocea ta
În ultima noastră discuție...