cândva erai orașul meu subteran
te ascundeai de intemperii, de războaie
când proviziile se terminau mușcai direct din mine
până venele s-au erodat, nu de vreo afecțiune
ci de o boală cronică cu numele tău

ai pus singur cărămizile, pe soare, pe furtună
ai stat descoperit în bătăia lumii, dar ce folos
tu însuți ai devenit un vandal

turiștii vin cu aparate digitale și dau zoom maxim
toți se miră: ”uite un vârf de pantof,
pe semne aici a așteptat-o în prima lor noapte
de dragoste bizantină”
dar nimeni nu va ști cu adevărat
dacă s-a întâmplat sau nu

abia mă țin picioarele, odată prăbușită
vor cădea și cărămizile puse de tine
alchimia ta a dat greș, simili-demon tot ai murit
undeva într-o încăpere, nu te văd încă
sunt atâtea galerii săpate într-o alegorie filosofică
încât ai avut grijă să nu te găsesc
chiar dacă niciodată nu-ți voi vedea mormântul
știu cel puțin că este în mine și asta mă liniștește
îmi dă un sentiment de siguranță

altfel, cine știe pe unde ar mai fi trebuit să fac săpături
câte femei aș fi ucis să te găsesc cum zaci în vreuna oarecare

de exemplu, ieri, am aprins o lumânare, m-am ars
degetul e bine, îmi va rămâne semn
e prima zi când am curajul să deschid geamul:
au înflorit portocalii și plec

te voi purta cu mine, așa mort
oamenii când mă vor vedea delirând pe străzi
nu vor ști care dintre noi suntem