Era odată nu demult,
În lumea asta moartă
Plină de ură și de chin
O fată minunată.

Trăia cu sufletul ei bun
Se bucura de viață.
Și tot spera la asfințit
Apoi spera la dimineață.

Și zilele i se scurgeau,
Ea le iubea pe toate.
Se bucura și tot râdea
Nu se gândea la moarte.

Dar într-o zi soarele crud
N-a vrut să mai răsară
Căci boala trupul i-a răpus
Așa i-a fost să moară.

Hain și rece tu pământ
Cu mantia ta sumbră
Ai astupat un suflet bun
L-ai aruncat în umbră.



Poezie dedicată Adrianei, cea de-a șaptea iubită.


ARISS