Fâșia de liniște pe care am descoperit-o
în absența ta
nu are nici început și nici sfârșit.
E compusă din cristale de lacrimi,
frânturi de trecut albastru,
clipe albe de uitare
și secunde dilatate de culori.
Minutul de tăcere pe care am învățat
să-l urăsc
în prezența ta
se pierde silențios în mare,
în marea pe care niciodată nu am atins-o,
pe care nu am sărutat-o până azi,
pe care nu știu să o uit.
Incă nu-mi amintesc ce culoare au ochii tăi,
dar știu că senzația de dor nu se stinge,
oricât de multă apa ar trece peste pietrele tale,
oricât de mult foc ar arde cenușa din spatele privirii tale,
oricât de mult ți-ar risipi vântul
umbra.
Amintește-ti de mine....