Noi nu ne-am spus-o, dar vezi bine
că ne iubim; și ochii tăi
de mult așteaptă de la mine
să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
ce-am fost dorit-o amândoi;
nu-i limba-n stare să înșire
din ochi câte ne spunem noi!

Se sorb, adânci și însetate,
a noastre lacome priviri,
același gând și dor ne-abate,
aceleași tainice porniri.

Ș-atâta ți-i de înțeleasă
cerșirea ochilor mei triști,
că te roșești, ca o mireasă,
clipești, nervos buzele-ți miști.

Și dulce-mi cați o dezmierdare,
pe-ascuns un zâmbet îmi trimeți:
în noi, întunecat, tresare
misterul veșnicei vieți.

O, ne-nșelegem de minune,
cu cât ne întâlnim mai des,
și, totuși, ne sfiim a spune
ce fiecare-am înțeles.

De rămânem singuri vreodată,
stăm muți, cu ochii în pământ.
Tu parc-aștepți înfiorată,
eu în deșert mintea-mi frământ.

De ce nu vrei?... Mai lesne-ți vine
să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
și-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite
nemaicătând să te abați,
ne-om pomeni, pe negândite,
ca de când lumea-mbrățișați.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
să ți-o îngropi, ca un avar?

Acum ți-i inima fierbinte,
frumoasă ești, iubită ești...
Ce mai aștepți, așa cuminte,
și-n taină singură tânjești?

Nu simți cum prinde să te-mbete
tăria-nfrântelor dorinți?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
a sărutărilor fierbinți?

Îndemnul tinereții tale
ascultă-l cât e de-nțelept!
Cu-atâta dor îți cat în cale!
E-atâta timp de când te-aștept!

Ce fericiți am fi-mpreună!
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
de dezmierdări, de nebunii!

O, vino, fă ce vrei din mine,
stăpâna vieții mele fii,
rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării!