s-a înnegrit luna și a început să cadă cu bucăți de lut dincolo de ceruri
o atrage apa și în răstimpuri e prinsă de scoici și de valuri ce se mângaie unele pe altele
un harem de Venus din Milo sculptate cu dinții și cu unghiile

ea e cerul negru și cerul negru e al ei
se trântește ca un felinar la pământ cu lumina orbecâindu-i într-o băltoacă
și tremură.

tremura în negru, sub negru, prin negru
se înghite singură și se digeră și reapare neagră.
și rămâne prin ea curcubeu de noapte din iarbă proaspătă amestecată cu vin
roiuri de furnici negre o caută și o dezbracă de fluturi să viseze în ea lumina
și se târăsc peste ochii ei
pe mai departe, mult mai departe

când e umbră în ea, întunericul e alb
dar totul e alb când e umbră în ea
și mai ales când deschide cutii de creioane colorate în negru și negru cu vârfuri albe
roase la capete de lilieci bezmetici și făcute pulbere de lună neagră
e atât de întunecată, ca o respirație de ochi negri închiși în lună și cuprinși de teamă,
cu lăcomie opriți să nu clipească
ca un ochi de sticlă ce-a devorat o lume uitându-se la ea prin gaura cheii

cerul e plin de luni negre. ca icrele. mici si multe
bancuri întregi depuse pe cer - mușuroaie sparte
și presărate cu soarele din măruntaiele lor
peste pescăruși
și vărsate pe jos
printre urme lăsate de coarne de cerb
în pământul umed

își face loc printre ea și ea, lună și lună, se cheamă și se caută,
spovedindu-se și căutând să se îndrepte sub doliul ei, către sine, ca o lumânare arsă
cu fitil de lună / de mătase neagră
de amorțire și încremenire
cu flacără care nu arde și care își dă drumul de pe marginea cascadei
ca un somnambul