E puțin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aș putea să arăt
cum crește iarba, cum se-nalță un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn... Pot să spun...

-Ești dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunți,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuțele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuțe prin arbori...

Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuțindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc și revin amețite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muște lipsite
de ochiul adânc al depărtării...

Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spații întinse, case și oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale țării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre și vorbe și pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgați de seamă, în fine,
și florile. Dar trebuie deschisă fereastra.

O, vă jur, credeți-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înțelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu și pe-al vostru.

Aduceți-vă aminte mereu, spuneți mereu:
"deschide fereastra!". Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor...

* * *

Spuneți mereu: "deschide fereastra!"
"ești dator!" strigați. "Spune!"
"Arată cum crește iarba, cum se-nalță un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuțele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuțe prin arbori...
Spune orice! Poți!
Ești în stare să spui! Ești dator!"

O, dar deschideți, deschideți fereastra!...