Ea făcea câțiva pași înainte,
făcea câțiva pași înapoi.
Primul pas spunea bună-ziua, domnule,
al doilea pas spunea bună-ziua, doamnă.
Ceilalți întrebau ce face familia,
azi e o zi frumoasă ca o porumbiță în ceruri.

Ea purta o cămașă fierbinte,
avea ochii de îmblânzitoare a mării,
ea își ascunsese un vis într-un dulap
și găsise un mort în creierul său.

Când ea sosea, își lăsa departe partea cea mai frumoasă,
când ea pleca, în zare se forma ceva care o aștepta.
Privirile ei erau rănite și sângerau pe dealuri.
Purta sânii în afară și-și cânta negurile vârstei.
Era frumoasă ca un cer peste care trece o porumbiță.

Avea o gură de oțel
și un steag al morții i se desena pe buze.
Râdea asemenea mării simțind cărbuni în pântecul ei.
Asemenea mării când luna se privește pentru a se scufunda,
asemenea mării ce a mușcat din toate țărmurile.
Marea iese-n afară și cade-n pustiu
și în trupurile belșugului.

Când stelele se leagănă peste frunțile noastre,
mai înainte ca vântul din nord să-și deschidă ochii,
era frumoasă în orizontul ei de oase,
în cămașa fierbinte și cu privirile de copac obosit,
ca un cer pe care plutește un stol de porumbițe.