Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând și contemplând, ating cu gândul
interminabilele spații nevăzute
și liniștea cea supraomenească
și pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foșnește printre crengi, eu infinita
tăcere o compar cu-această voce:
și-mi amintește de eternitate,
de anotimpuri moarte și de-aceasta
prezent și viu, de sonurile sale
`n imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.