când te-am ridicat au ieșit de sub tine toți viermii
și toate nebuniile rumegate
de cai pleșuvi și goniți în neștire,
ca și cum aș pierde la lotto toate amintirile,
toate vaccinurile și toate genele...
fugeam cu tine la pas,
cu un gust de pene sacre,
inhalând și tocând străzi și orașe,
și lumi și continente,
până am ajuns noaptea la tine în sertare,
peste pozele cu tine goală,
peste hârtii și peste toate nebuniile ce ne treceau prin cap când eram pe podea
și ne tăvăleau toate legiunile de praf:

în urechile tale sfârșea un incendiu bătrân mocnit și mirat,
și-am spus: nu e apa, e-un tren de marfă!
era pe timpul când nu ne auzeam și nu ne scriam nicio poveste,
niciun preludiu la unison,
nicio pasăre cu cioc din aluminiu.

pauză.

așteptăm să intre actorii,
să putrezească locurile și cortina,
și noi să ne săpăm
unul altuia gropile
și să ne cioplim paravanele-
o cruce, două cruci,
și privesc din vid cum circulă oamenii ca niște limbi murdare și frânte,
sau ca niște scaune și lănci
asurzite de propriile gheare înfipte adânc în genunchi-mi...

spre seară mă aplec, te mai ridic odată,
filmez ultima secvență, o țin minte
și o închid în crematoriu
măcar pentru câteva secunde.
până atunci avem timp să scriem biblia
și să anulăm coranul și cina cea de taină a lui leonardo da vinci.

două pauze..

pe lângă streșini aud întoarcerea puilor de fluturi
gonind ca niște mânji orbi
legați de cozi și de picioare:
urmează schisma ceasornicarilor.