"- Safir, tu mă iubești pe mine?"
Mă întreba adesea ea zâmbind
-Doar ști ce mult însemni tu pentru mine
Nu cred că e nevoie să-ți mai spun Jasmine.

Dar îi spuneam în nopțile de vară
De mii și mii de ori doar "Te iubesc!"
Și-n brațe o țineam ca pe-o comoară
De care n-aș putea nicicând să mă lipsesc.

Iar inima-mi în piept învolburată
La unison cu-a ei zvâcnea mereu,
Eram doar unul, eu și ea pe-o bancă
Îndragostiți până la Dumnezeu.

Iar alteori între cearșafuri fine
Ne declaram iubire-n veșnicii
Și Doamne, câte nopți și câte zile
Ce nu credeam c-odat se vor sfârși.

Și-atâtea jurăminte de iubire
Speranțe, vise, bucurii, trăiri
S-au spulberat ca frunzele de toamnă,
Căci ai plecat iubito făr' ca-napoi să vii.

Iubirea ei m-a preschimbat în înger
Iubirea ei mi-a dat putere de-a lupta
Acum și moartea cred că aș învinge
Și totul aș învinge pentru ea.

Și de-aș putea m-aș bate și cu zeii
S-o-ntorc din drum, să fie iar a mea
Să-i simt alături chipul ce m-alină
Să-i spun că o iubesc, din nou aș vrea.

Și-aș da și zile ca de-acolo Sus
De unde mă privește într-ascuns
La mine într-o noapte să coboare
Ca barem să-i mai dau o sărutare.

Mi-e dor de ea, mi-e dor ca pînă-n stele
Și de-aș putea să mă-ntâlnesc cu ea!
Nu, viața nu-mi voi lua,
Nu-mi stă-n putere,
Doar Cel de Sus să curme suferința mea.

De ce e viața așa de cruntă uneori?
De ce iubirea n-are sorț' d'izbândă
Trăiești un timp oricum, apoi deodată mori
Deși iubești doar scrum rămâne-n urmă.
Și apoi mă-ntreb
E oare drept, ca să iubești și-apoi să mori?
Ce multă, multă, multă suferință!