În casa-ncercuită cu clopote de-argint,
amenințat de-arcașii ce-n fiecare suflet
înfig săgeți de vină,
stau trist, cu capu-n palme, iar clipele lucind,
în sumbra despărțire de timpul desuet,
par valuri de lumină.

Culori interioare prin vis încet colindă
și dărui amăgirii o mască de dureri
ce o purtă și Eros în rătăcirea-i fadă.
Din valul amintirii culeg o rază blândă
ce inima-mi pustie încălzi până ieri,
iar spiritul o-nchide în alba-i colonadă.

O muză-ndrăgostită îmi apare în vis
și-mi spune că arcașii ce-n fiecare suflet
înfig săgeți de vină
se-apropie în ceată din negrul lor abis,
cu gând să înrobească al meu febril cuget
și magica mea liră să o transforme-n tină.

Atunci mă înarmai c-un paloș de argint
și așteptai pe arcași la poarta veșniciei,
invocând n-ajutoru-mi zeițele virtuții.
Arcașii vin călare pe caii de argint,
iar inima-mi zvâcnește, fruct al zădărniciei,
de-mi pare că arcașii sunt mai înalți ca munții.

Virtutea îmi induce o putere enormă
și-ncrâncenat lovesc în arcași fără milă.
Săgețile-otrăvite sunt respinse de-o forță
ce a ucis hilara întunecimii formă.
De trupuri sângerânde brusc mi se face silă
și pe un rug de patimi le aprind cu o torță.

Dar rămase pe cale întârziat arcașul
greu de învins și de el mă ascund.
Oriunde fug, în cuget el mi-apare
și-mi spune de ce fug la fel ca lașul
ce-a scotocit recent în somnul său profund
să găsească secretul întineririi sale.

Mereu tot fug și nu scap de arcașul
ce-mi vâră-n inima neîntinată
săgețile în patimi otrăvite.