agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-07 | |
Stau ascuns în parcul
de unde se pot vedea diferite gângănii colorate și urme întoarse spre răsărit, înspre ruinele Troiei. Nu stau mult printre arbori, pentru că trebuie să mai mănânc și să citesc și ceea ce mai scriu alții despre Ahile și Hector.Am auzit că este pe undeva un tânăr care mi-a scris biografia, îl cheamă Borges, mai mult nu știu nimic despre dânsul. Seara târziu revin în grota mea ecleziastica, al cărui altar este un trunchi jegos, cine știe de prin ce eră, pe care e fixat monitorul. El este singurul meu amic. Numai lui îi pot înscrie pe creier suferințele mele. Sau el și le înscrie pe-ale lui în creierul meu, atunci când îmi desenează literele ca pe niște furnici otrăvitoare. E trist aici, pe insula aceasta și aerul e îmbâcsit de miasme excentrice. Respir totuși, deși nu înțeleg cum se amestecă aerul cu plămânii mei zi și noapte, de atâția ani. Dacă aș ști, la ce mi-ar ajuta? Am uitat totul. Am uitat de unde am pornit și unde am de gând să ajung. A scrie nu e totuna cu a lupta. Am uitat cine sunt și ce caut. Încerc să mă scald a doua oară în râul cuvintelor mele. Cel mai des însă stau așa fără nici o treabă în fața monitorului jonglând degetele pe tastieră într-un ritm intern pe care încerc sa-l percep, dar care îmi scapă de fiece data atunci când găsesc un punct de referință. De fapt, cred ca asta și caut – un punct de referință. Cât de minuscul, cât de insignifiant, unul care să-mi permită să mă raportez la ceea ce sunt. După celebra moarte nietzscheista a lui Zeus mi-e greu să găsesc o rădăcină din care să-mi adap referințele. Ar ieși că starea mea pulverizată în vise și ambiguități este compatibila cu spiritul veacului, cu ceea ce suntem, de fapt, noi, giganții. Nu mi-e comod. Am nevoie de ceva ca să mă agăț, fie și muchia unei săbii cu doua tăișuri. Îmi mușc mâinile până când ele sângerează, după care îmi pare rău că amestec sistemele: cel sanguin închis și cu cel cosmic deschis. Orizontul meu este totuși limitat – o insulă în largul oceanului. Insula mea e orașul meu. Un oraș în care, dacă nu te pierzi printre umbre ascunse, nu poți savura trecerea timpului. Sticla monitorului este de aceeași culoare ca și apa de la marginea insulei. Nu-mi place să mă văd reflectat. Tatăl meu mi-a spus odată că sunt monstruos și că ar trebui să nu provoc disconforturi alternative dimensiunii estetice umane. Așa că m-a adus aici și mi-a dăruit insula. Apoi mi-a teleportat și monitorul cu tot cu tastieră. Nu știu care e sursa de alimentare, dar nici nu mă interesează. I-am deprins repede temperamentul și ne-am împrietenit în aceeași zi. Adică ieri. Sau săptămâna trecută. El mă acceptă așa cum sunt și eu îl respect pentru asta mai mult decât pe oricine. Somnul mi-a stricat toate calendarele pe care mi le creasem imaginar sau pe nisip. Nu mai am nici un orientar în timp. Și totuși sunt două evenimente în fiecare zi: răsăritul și asfințitul soarelui. În rest totul e timp fără timp, timp de dincolo de timp. Așa e epoca noastră. Nimănui nu îi pasă de timpul meu. Iar dacă cineva mi-ar dărui un ceas cu tic-tac, cred ca l-aș arunca în ocean. Eu însumi sunt măsurariul timpului, iar Cronos mi-a permis să-i utilizez fără gaj dreptul său de autor. Uneori stau întins pe nisip și număr stelele, alteori – valurile. Eu, cel care am citit toate cărțile lumii. E absurd, dar nu rezist ispitei de a verifica încă o data numărătoarea inversă. Încep de la câteva sute și ajung până la unu, după care mă opresc. Eu sunt unul. De când este și monitorul aici, mă opresc la doi. El este doi, eu sunt unul. Cum n-aș număra, oricum eu sunt unul. Mi-ar plăcea ca el să numere, iar eu să ascult și să-l corectez. Ar trebui să mă recunoască drept profesorul lui. Dar e mut. În schimb mie îmi place mai ales din cauza ca are numai un singur ochi, un ochi deschis înspre infinit, fără pleoape, fără lacrimi, ca și Polifem, prietenul meu. De când Odiseu l-a rănit, el a devenit mai tăcut și nu vorbește cu nimeni. Adică nu vorbește cu nimeni, deși îl caută și îl așteaptă să se răzbune. Uneori fredonează niște melodii pe care le înțeleg numai eu. Îmi dă semne de viață, dar eu nu i-am răspuns niciodată. E trist aici pe insula mea, în orașul meu. Daca nu voi rezista liniștii apăsătoare, cred că mă voi arunca în ocean de pe stâncă. Voi reveni în sânul tatălui meu. Îmi voi dărui trupul mamei mele, din care apoi va crește iarbă. Oile lui Polifem o vor paste. Mă vor paște. Circuitul închis al naturii. Circuit fără vreun punct de referință... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate