între un capăt și altul al scării
pasul meu se-avântă timid
înșurubându-se în sus
ca un saltimbanc rătăcit în propriul său zbor
murind devreme cu fața în jos
crucificat pe albastrul întransigent
al văzduhului

palmele primesc în carne muchia treptelor
ca o binecuvântare
așa am învățat să nasc volute
să înnod spirale
germinează în trupul meu trecere după trecere
zidindu-mi în vintre pentru totdeauna
casele întâmplărilor

încet se curbează capătul scării
înspre noiembrie
asfințitul își ascute umerii în sus
strivindu-mă mut
până când voi cădea cu aripile sfâșiate
în țărână

în curând în curând
lângă ultima treaptă
descătușată
va murmura alb
o fântână