m-am risipit pe calea ursită din pruncie
pierzând câte-o bucată din tot ce-am adunat
am mers ca ignorantul crezând că pe vecie
orice mi se cuvine dacă ajung bărbat

am neglijat avutul ce-l adunam în suflet
făcându-mi doar hatârul de-a crede că-i senin
când semne de furtună întrezăream în umblet
mă încruntam la soartă și aruncam venin

acum sunt prea departe și când privesc reduta
de timp pe care-n taină credeam că o supun
zadarnică mi-e harta pe care caut pierduta
cărare de-ngâmfare a unui biet nebun

privesc cu jind la zarea ce-mi este tot departe
și văd că tot castelul de vise e-n ruine
pun semn de exclamare pe jerpelita-mi carte
și mă întorc din toate pe drumul către mine