În Palma lui Dumnezeu






Gina Modoranu-Afrăsinei



















Colț de stradă

Surâsul străveziu al toamnei
deschis la pagina 101
dintr-un roman veștejit.
Tramvaie spectrale
circulă prin limfa anotimpului
cu zgomot de oase trezite
din somn magnetic, interbelic.
E colț de stradă
reavăn de amintiri
aburind printre litere.
La fila 204,
dintre pergamente solzoase
răsar personaje ivorii,
strunind iluzii în spume
jefuind orizontul cu spade subțiri
reflectând rubiniu
o lume topită și scursă
pe geana unui înger ofilit.
Bălți viclene descântând
sori verzi de castan
revoluționând retina
și-un vânt peltic prin foi mucede
scuturând viori prăfuite dintr-un somn nervos, întrebător…
De sub cortul norilor, adânc,
raze în trepte coboară
spre punctul de incandescență
a celofanului ce a atins
punctul maxim de transparență
sub care palpită, aprinsă,
o arcă pe valuri în rătăcire…
Cu degete subțiri culeg
mărmurii piese de șah
încolțite
din pagini buretoase
și le ciocnesc în aerul plâns
unele de altele, rivale
le rotesc în curtezane piruete
le părăsesc unor rafale promițătoare,
sămânță pentru un Luxemburg
străjuit de voinice trupuri
încrestate
cu frunze sunătoare și retractile
cu ghindă otrăvitoare
cu scorburi minunate purtând căței
și fetițe cu pleoapele strânse,
ce ar albi orașul ruginit
și ar smulge văzduhului
ploi de sori adevărați,
ce ar transforma toamna asta
într-o metaforă,
streșinile astea desprinse
în retorte,
ce ar tencui pereții cu vine plesnite
ai realului
O, Doamne nimeni nu mi-a vorbit
de grădina răsărită peste noapte
la vale o pădure de blocuri
cu chiciuri pe antene
cu flori de gheață poleind intrările
cu șosele boltite
Bucureștiul de altădată
ce nume purta el
și ce conversații se duceau
de la balcoanele în acolade
miroase a ibric încins
asfaltul lucios ca o piele de șarpe
chioșcul căptușit cu celofane
pare că a luat foc
prin frecarea cu vântul
E ora la care nu sosesc tramvaiele
și văzduhul stă
ca o uriașă integramă
să fie dezlegat.











Arcadia

Cu glas de chiciuri scuturate
m-a întâmpinat Arcadia
pădurea cu trunchiuri pântecoase
ce nasc fetițe rătăcite noaptea
cu frunze mari cât palmele bătrânilor
graurii chiuie prelung
în patru zări
și fâlfâitul fluturilor moale
anunță ceasuri patru din amiază
voi frunze chimvale sunătoare
ciocnindu-vă în melancolice căderi
e un frunziș fluvial
o mare de clorofilă deasupra
mucede foi foșnitoare dedesubturi
un soare scurs pe umeri de ramuri
un cer gros netezit de frunzișuri perechi
O materia e grea
scoarța copacilor asudă
fluturi groși odihnesc pe noduri-ochi elefantini
de rupi o floare țâșnesc
două-trei lacrimi de sevă
sucul pământului
specii de flori ecuatoriale
cu tulpini sculpturale
cu frunze palmate
petale grele
polenul poți să-l culegi cu degetele
săruturile pătimașe
ale fluturilor
păcat că nu se aud
e mușchiul crescut cât palma
mustește când te-așezi afund
de pe ramuri se prelinge lumina
ca mierea
parfumuri narcotice exală
dintr-un pământ vuitor.
E Arcadia.




Poștașul

De câte ori sună poștașul
pe le ușile altora
îmi aduc aminte că am o datorie
față de mine
iau pixul cu mai multe culori
să scriu o scrisoare
figurativă
în culori calde
mă gândesc la caietele subliniate
ale școlarilor la clasă.
Pun roșu sunător
pentru cuvintele mai însemnate
mușcate de fiorul nebuniei
pun verde pentru pasajele în care
îmi exprim simțirea
albastru pentru îndatoriri
care mă leagă de viața curentă
adaug și negru pentru a înscena
mâhnirile.
Mai adaug și puțin verde searbăd
pentru a nu se uita
că inutile sunt toate
roz nu prefer niciodată
e o timiditate
până la urmă foaia iese impresionistă
muncită pe la colțuri.
Ei fluturele acesta exotic
îl împăturesc ca pe un bilet
strict confidențial
din lipsă de plicuri aștept o ocazie
să-l înmânez personal
cui trebuie și cui are știință
să descurce labirintul nebunatec
astfel de scrisori nu se trimit niciodată
pe căi legale și confirmate
cine își trimite poeziile
de dragoste
prin poștă
am o mare datorie
față de unele cunoștințe
folosesc doar culori ce nu bat la ochi
din educație
cursurile studenților fluorescente
sunt o sfântă blasfemie
o jignire pentru delicați
primul bip de sonerie
e un semnal pentru
răvașele mele
atunci las toate
rămâne dragostea
și pixul acesta cu care
încercuiesc cuvintele rotitoare
































Anatomia florii

Să facem un cerc
în jurul acestei garoafe
puțin fanate
e anotimpul sentimentelor intermediare
Să-i pipăim cu privirea
nodulii delicați
din care doamna garoafă
a născut
puișori de frunze încârligate
să numărăm ca pe foițe
petalele încrețite și bătute
două-trei firișoare de sămânță
din care am credința
că s-ar putea ivi
popoare mișcătoare de garoafe
mireasma ei nu ne transportă
ca trandafirii narcotici,
stă în cumpănă
între a fi și a nu fi,
iubesc verdele putred al tulpinii
ce sânge încet trebuie să aibă o garoafă
pentru a atinge limita de jos a verdelui
nici Wagner nu a creat asemenea
acorduri funebre
Luată în tot,
o garoafă nu-i mare victimă
nici roșul petalelor nu clamează
despre libertatea stărilor
e mai degrabă familiar,
cărămiziu
parcă nu-i de pus la butonieră
cum stă răsfirată,
pregătită pentru disecție
ai spune că e o fată
ce nu s-a sinucis de tot
mi-e milă de ezitările vegetale
de îndărătnicia ei de marfă de duzină
o garoafă e o fată stângace
nu e un simbol
nu merită analiza
ce atitudini poți lua în fața ei
cine m-a pus să mă încurc
cu o garoafă









































Cum busuiocul

S-au uscat amintirile
cum busuiocul la ferești
prin menta lui subțire
se mai agață iluzoriu
un fir de păianjen
greu cât o speranță
așa așteaptă icoanele
pe după respirări de busuioc
mai învăț și azi,
alb cum alfabetul Morse,
limbajul rar al tăcerii
și ascult pașii văluriți
ai unor vizitatori îndărătnici
nici o prietenie nu-i mai mare
decât singurătatea
în fiecare zi se rupe
un rămășag cu mine însămi
nu credeam să-nvăț
a vorbi tot mai amplu
într-o casă încălzită
la foc de ziare
în praful diluvial
și-au lăsat amprenta tăcerile
țiuie o muzică contemporană
neinvitată
și ceaiul suferă de amintiri
și pâinea cu gust intermediar
oglinda poate fi un răspuns
celor mai răvășitoare neliniști
Soneriei i-au crăpat sinapsele
circuitele curentului au plesnit
a fost pe-aici o feerie fantastică
musafirii au strâns și au plecat
valizele s-au închis ermetic
paharele plesnite s-au furișat
din această casă
debranșată de la știri
cu flori feroce în ghivece minuscule.



Azi

Azi
inima de uzină
a orașului
a bătut ceva mai melodios
sirena care cheamă la lucru
a oftat uman și-a-ncheiat scheunând,
cerșetorii muzicanți
cerșetorii poeți
cerșetorii filozofi
au avut o dată-n viață
câștig de cauză
trece pe la poartă
un alai încet de câini
o femeie cu franjuri la gât
vinde cuvinte cui vrea să asculte
camioanele și-au luat o mică vacanță
pentru dezlipit afișele
inactuale, încă valabile,
studenți cerșetori de țigări
au decis oportun
să-și reia lectura
prin parcuri,
cinematograful gratuit al irealității
fură cadre din cotidianul sfărâmat
vitrinele redecorate
amplifică magistral o rază rebelă
oamenii aleargă
cu serviete concediate
reporterii
iau cu asalt
vremea, realitatea, adevărul
mugurii lăcrimează
din răni dezlipite
și pătează trotuarul-petrol
pe care fără de griji dimineața
zornăie cu pantofi albi de sticlă.





Memorie

Te păstrez și astăzi
într-o memorie eufonică de scoică
fantoma ta măruntă
ca un dinte de lapte
zornăie copilăros
prizonieră și astăzi
nu-ți dau drumul
când mi-am risipit eu
amintirile
sunt jocurile mele vinovate
și inocente
ramurile de măr
ce nu se mai scutură
ghiceam în scrum și-n fum
iar din trupurile moarte ale țigărilor
închipuiam căsuțe de munte
acum stai într-un șirag de perle
te evocă fumul țigării absente























Foc

Cu chibrituri rusești
am să dau foc unei realități
pâcloase
va arde greu
dar va arde
cu flamă albastră
mai transparentă ca sticla
se va scoroji în foițe negre
iar tăciuni aprinși
vor săpa galerii
până în auzul pământului
va fi foc mare aici
Fumul albăstrui
va crește blocuri în văzduh
voi modifica mapamondul
trestii fâșâitoare vor cenzura
pletora de iluzii a contemporanilor
voi inventa cerneala
unei noi oceanografii
căruța cu jucării a poeziei
o voi descărca
mici Pinochio leșinați în vid
le-oi da hăinuțe
și cărți de școală
ochii de sticlă se vor umezi
de caldă recunoștință
pomi de fibră optică se vor apleca elastic
în curtea de fotbal a iluziei













Îngerii adâncurilor

te păstrez
printre dulcețurile amintirii mele
După-amiezile acelea roșii
prigonite de timp
peștiuci buzați prin aerul verde
ne gâdilau tălpile
timpul făcea valuri peste noi
pluteam în spațiul nostru limitat
infinit și frumos
eram îngerii adâncurilor
pereții sărați se calcinau
și rămâneau poroși
geamandura viselor noastre
nisip în cearșaf și alge pe mese
fumam hașiș și ne botezam
pigudel alb
a fost un anotimp de lene și scrum
basmaua roșie a tinereții
azvârlită pe mesele amintirii
ce muzici demente, ce grozăvii
neterminate, neduse la fund…




















Vizită

Ieri am fost în vizită
la fabrica de recondiționat
jucăriile șchioape
și melcii neterminați
agățați la gâtul
unei realități în pubertate.
Am pipăit retortele atente
prin care picură în balonașe
limfa unei ființe proteice
în zămislire,
supergluul cu care se îmbină
ceșcuțele din alabastru
cu buza plesnită
și lacul cu care se acoperă
argintăria șlefuită.
Am tresărit de spaimă
la alarma lingurițelor
lovite unele de altele,
pentru a încerca rezistențele
ce au dat greș
la unele festinuri poleite
și am servit portocale
cu furculița.
La sectorul de fabricat maniere
erau trei chinezi
curtenitori
care mi-au dat jos vestonul
l-au scămoșat
și mi l-au înapoiat
ca nou.
Am primit cadou
doi cactuși
înfloriți cu toată puterea lor
de flori ale deșertului
și în sticluțe simbolice
mi-au dat
alcooluri mentolate cu guste de
fondante fermentate.
Am fumat țigări fine
cât chibritul
din tutun exotic,
ciocolatiu și lucios
precum cafeaua,
gros la gust
și cu ardere întârziată.
La sectorul de citit în zaț
am primit multe asigurări
m-au copleșit cu laude viitoare,
am fost condusă
într-o hală vuitoare
de ceasornice de buzunar
galante, cu capac aurit.
Mi-au umplut buzunarele cu suveniruri,
și iată scriu acum
cu un pix cu arc,
care merge aproape singur.




























Toamnă

Ca niște virgule strâmbe stăm,
exilate în proza nisipoasă a toamnei.
Cuvinte răsturnate dau valma
prin blocuri albe de tăcere
exclamațiile depărtărilor se întretaie
în lacune bizare
prin care călcăm șchiopătând.
Ne oglindim cu mii de chipuri
în oglinda spartă a toamnei
și ne logodim tăcerile
interogative.
Inima plesnită a realului
a împroșcat ecranul amintirii
cu lacrimi multicolore,
poleite în soare.
Dăm mărturie de existență,
adăugăm câte o culoare
la spectrul unei toamne bizare
adăugăm o jumătate de pauză
prelungire
unei respirații stăruitoare
de iubire.



















Existență

Șoarecii rod plasele de sârmă
Speranțele circulă în libertate
cad, însă,
la prima razie din zi
Culegem ghimpi de pe trandafiri
pentru a le simți aroma
Ne încălzim mâinile la bulgări de sare
și repetăm lecția
aspră, dar bună
a democrației.
Predăm benevol amprente
spre a nu ne pierde identitatea
furăm replici din reclame
spre a ne conforma realului.
Colaborăm cu toții
la o tăcere esențială
învățăm limbi străine
pentru a dialoga englezește.
Ne bem zilnic ceaiul la colțul de stradă
privim realitatea
prin oglinzi retrovizoare.
Zilnic reparăm același automobil delabrat.



















Prietenul

În casa asta cu ușa dată de perete
stă un om mai singur
decât Þuțea în singurătate
un om mai furibund
decât Cioran agresat de real
un om mai legionar
decât legionarii pe vremurile lor
Stă un prieten ce n-a vândut nimic
deși a pus totul la vânzare
aici stă un fumător pasiv
un vânzător de șobolani
un arbaletist temut
ce n-a luat nici un premiu la tir,
un om fără însușiri,
profesor pensionat
pe caz de boală metafizică
un zugrav ce și-a spoit pereții
cu cerneala viselor,
stă aici un veteran al speranței
un ilustru comentator
al manelelor de cartier
un om fără pâine
ce trăiește miraculos
un fost proprietar
de Trabant harnic
stă aici un colecționar de poezie
ce și-a cenzurat propriile volume
din apartamentul lui ca o arcă
plutesc valuri de mister
pregătește, se spune, opera omnia.
Vine rar la cenaclu
pentru a comenta, curtenitor,
creațiile altora
și-și cronometrează sever discursul.
Iubește Brucan Dinescu Patapievici
ca tot ce se poate iubi
nu are relații
ci doar admirații
votează cu patimă
spune că are sentimentul ieșirii din timp
i-ar plăcea muzeograf la Bojdeucă,
comentează Cațavencu și știrile din sport…
acest om cu ușa dată de perete.









































*
* *

Nu sunt decât o rană
pe degetele unui pianist.






































Sentiment

Mai nefericită decât un sărman condamnat
să numere firele dintr-o furtună de nisip,
sufăr de
tristețea hienelor sub lună,
furia leilor fixați de o țeavă neagră,
melancolia florilor de cactus
toate bolile din lume
au făcut legământ asupra mea
sunt un ciorchine greu
în toamnă
și mă coc sublunar,
într-un soare
ros de cari




























Perspectivă

Rădăcinițele acestei flori
trebuie să fie
nervii albaștri ai pământului
venele prin care curge
sângele purificat al cerului
de fapt, corola e o rădăcină spre cer
prin care se extrage
seva aeriană și curată
din care ne hrănim mândria…
































Week-end

Am lăsat deoparte
cartea de bucate a literaturii
mă țin de beții fine
cu lichioruri și alcooluri sublime,
scriu extravaganțe
bănuind un Eminescu
greierii cântă de rup
la mandoline străvezii
risipite-n toată încăperea
apeși pe o coardă
vibrează nouă mii
s-a umplut de mosc odaia
prelins pe coarne de cerb
adus de gaițe-saltimbanci
ce-și fac numărul cu grație
e ceva nemaipomenit
iar eu stau în pat
pe o pernă de mușchi
așteptând o vindecare miraculoasă.






















Poveste medievală

e atât de clar gerarul
încât se aude clinchetul unui fulg
căzut în zăpadă.
Sunet peste sunet, fulg peste fulg
se înalță castele suave
cu galerii lunguiețe,
cu turle în ecouri zimțate,
cu ferestre scârțâitoare,
cu oglinzi infinite.
E atât de clar gerarul…































*
* *

Vreau să sărut
secretul nufărului,
taina trandafirului
și mireasma bradului…




































Realitate

Pe stradă aleargă
ființa de foi de jurnal a realității
din automobile coboară
ființa lustruită a realității
pe stradă scandează
ființa colorată a realității
pe ceruri zboară
ființa vuitoare a realității
în tomberoane decartează
ființa sterilă a realității
în trenuri se perindă
ființa tipografică a realității
prin universități proferează
ființa intelectuală a realității…



























*
* *
Cum ai pansa
rana unui trandafir singuratic
suferind din dragoste…






































*
* *

Mai agresiv decât
un trandafir fixat
de o țeavă de pușcă…






































*
* *

Mai trist decât
radiografia unei frunze…





































Eu, mielul alb al turmei cenușii

Soare spart în mii de lacrimi
prelinse prin aerul grunjuros.
Umbra Christ-ului pâlpâitor
printre suratele de suferință.
Miei cu bănuți roșii la gât
saltă pe câmpia arsă.
Arșița cu lupi sângerii
clănțăne la orizontul însetat.
Înserarea întârzie să pășească
pe pământul ce răsuflă greu…
Eu, mielul alb al turmei cenușii
îmi clatin bănuții la gât
cu infinită melancolie…
Așteptăm dintotdeauna păstorul
pe care ni l-au furat străinii…


























Se poartă

Se poartă cadrilul,
haina fără mânecă,
pantoful fără șiret,
pixul uscat,
cartea de filozofie cu pagini albe,
tabloul faianță,
muzica-ciocan,
se concepe poezia punctelor de suspensie,
teatrul alb,
televiziunea tocată,
sculptura in ghips,
arhitectura carré-urilor,
ziarul bumerang,
disciplinele tehnocrate,
se face haz de necaz,
se scoate măseaua care doare,
se calcă în picioare,
se râde,
se ghiontește,
se uită,
se radiază,
se năvălește,
se bate din picioare,
se moștenește,
se așteaptă,
se sprijină pe celălalt,
se speră,
se crede…













Vechime

Au ars ca line lumânări
în arterele pământului
până când, de căldură,
pereții grotelor vuitoare
s-au năruit
ca ghețarii pe care irumpe primăvara.

De lumina ochilor lor cețoși
s-a ofilit soarele
iar rugăciunea lor a zămislit
lacrima divină.
Au cântat năprasnic
în bisericile lui Ștefan
au ciocnit cupa lui Decebal
și au sărutat crucea fulgerătoare a lui Mihai.

Cântecele lor
au umflat mugurii livezilor
iar de glasul fluierului
a amuțit privighetoarea

Au murit și au înviat
și acum pribegesc pe pământ
în veșmintele Învățătorului
pentru a ne aminti cântul din fluier
și limba arhanghelilor.















Supraviețuire

Pe stadion răsună difuzorul politic.
Neurastenică, poezia agonizează
într-un sanatoriu igrasios
cu masca de oxigen căzută pe-o parte.
Visul ei de aur, Cartea,
s-a pierdut în caligramele misterioase ale lui Mallarmé,
a intrat în puncte-puncte.
Curge din patefon vocea lui Flaubert
citind o pagină ce se susține regal,
ivită din neant,
nudă precum Afrodita din spuma mării.
Stendhal recită procesul-verbal,
pronunță răspicat fraza riguroasă.
Nichita ezită cu pistolul la tâmplă
iar noi amplificăm Europa liberă,
să acoperim drăcia de patefon stricat.

























To be or not to be

Așa cum va fi simțit un rege exilat în turnu-i de gheață
sunt umărul vânătorului pe care odihnește șoimul
sunt clonțul șoimului
sunt îmbrățișarea sângeroasă a acvilei
sunt îngerii care zboară cu acvila în spinare
în mine se înfig pene de îngeri
Vreți să mă faceți umbra voastră? am șoptit

A câta oară vulturul îmi dă sărutul rece
sunt părăsită precum larva fluturelui
până când mă voi înfășura în propriile aripi
până când pământul mă va ierta de îmbrățișarea-i aspră
până când noaptea va flutura în jurul meu
inutilă, udă și sfâșiată
ca o flamură trecută prin focul sacru.


























Cântec de pahar

Plătesc regește un ceas de singurătate
Plătesc regește și beau cu voi.
Plătesc regește o oră cu voi
plătesc regește și vă ciocnesc paharul.

Că nu e nimeni mai dornic din toți
de un ceas de singurătate
și de un ceas cu voi.
Că nimeni nu a mai gonit ca mine
caii sângerii ai vinului
și nimeni nu plânge ca mine
cântecele voastre de pe urmă…





























Idilă pe un turn

Sunt ultimul rege nebun
ce și-a pierdut coroana
mâncând fire de iarbă
și scormonind pământul
în căutare de cârtițe.
Sunt ultimul rege care am coborât la sat
neurastenizat de carnea de vânat
subțiat de vinul fără inimă
am venit printre voi
să culeg miei albi
de pe câmpul însorit.
E ultima mea vânătoare
să prind berbecuții căpoși
să-i aduc în dormitoarele întinse
să-i dau reginei să-i învețe
trânta în paturile desfăcute
să-i adap cu fierea mea cea de toate zilele
să-i hrănesc cu mărarul meu sărac din farfurie
iar ei, în schimb,
să mă asurzească
cu zgomot sălbatic de clopoței…




















Melancolie

Tristețea e o doamnă pudrată
care mă vizitează cu discreție.
Nu spune mare lucru
și lasă în urmă un miros ușor de toamnă.
Până la urmă, mă voi împăca cu musafirul meu,
vom sta la taclale
și voi aprecia bunele ei maniere.
O voi servi cu ceai,
voi primi bomboanele ei excelente,
și vom ghici zațul cafelei altora.
O voi lua de braț prin parcuri
și vom audia împreună muzică simfonică.
Mă voi molipsi de bunul ei gust
și de politețea excesivă,
îi voi oferi fotoliul cel mai bun din casă,
vom comenta împreună emisiuni TV.
Până atunci, însă, tristețea are multă răbdare
în a-și educa tânăra gazdă…
























Destin

Zilele trec, precum leoaicele tolănite în soare,
căscând carnivor spre lunetă,
zvârcolindu-se în nisipul iute.
Stau, vânător fascinat,
privirea alungită mi-e singura pușcă,
mă hrănesc cu ospețele lor regale,
beau sângele cu ulcica de lut,
iar leii îmi ling gleznele,
mă recunosc ca pe un frate.
Sângele gazelei îmi pătrunde venele,
pielea mea capătă culoare aurie,
gleznele mi se subție,
în depărtare, iluzia îmi surâde morganatic,
limbile roșii mă netezesc cu frenezie,
ei mă cred puiul lor,
mă simt gazelă
roșu, roșu, mi-e sete de verde,
dacă destinul îmi dictează
să sfârșesc între colții unui leu bătrân,
nu voi fi eu excepția,
sub mine pământul tropotește,
înghit zările cu furie
după mine, escortă regală de carnasiere,
tot mai în urmă, mai în urmă,
pe frunte am coarne de aur,
de-a pururi logodit cu spaima,
cuceresc ghiolurile viclene înțesate de crocodili
Soarta mea e fuga
fuga regală, zbor planat,
în care mă reîntâlnesc cu mine însămi,
în care cunosc dragostea, ura și moartea
de-a pururi fanatică a fugii-
fuga întinsă, ușoară, în linie dreaptă,
coșmar fulgurant al leilor,
dezamăgire de-o clipă a crocodililor,
sunt duhul Fugii pe întinsele stepe,
năluca pâlpâitoare ce înșeală bătaia puștii…



Mă bucur…

Mă bucur de singurătatea lui Eminescu.
Contemporană cu fluturii, mă branșez la ultimele știri
și radiez actualitatea.
Pitici din fosfor mă înconjoară
curioși să-mi asculte ultimele versuri
iar eu îmi cenzurez inspirația
exalt sentimentele frustrate.
Sunt liberă. Exist. Îmi cânt singură
cântecul de leagăn și blestemul.
































Exil pe o boabă de piper

Sunt o boabă de piper în fălcile malaxorului
Dansez pe sârmă, fac salturi mortale
suflu batiste pe nări,
înghit fum
meseria mea e brățară de argint
învăț cocoșii ceasul dinspre ziuă
îngheț apele cu zâmbetul meu
vând serviciile puterilor pe bani mărunți.

































Orașul-primăvară

pe străzi circulă speranțele
iluziile se plimbă în libertate
atacă oamenii în față
le smulg copiii și îi transformă
în himere
Primăvara țâșnește violent din arterele pământului
pășește lent din urmă vara
rubensiană, cu un coș plin cu flori
bâzâie bondarii însărcinați cu florile galbene
e o nebunie
pe aici circulă speranțele în libertate
iar laptele curge prin șanțul ce ne separă
de spațiul verde.




























Sentimente

Sentimentul roz,
sentimentul albastru
tăind subțire aerul
din jurul nostru împietrit,
sentimentul-fluture,
sentimentul-viespe,
sentimentul-vrabie
smulgând ramul înflorit
de pe umărul tău…
Oftează aerul și plânge
în preajma ta.
Conturul meu capătă consistență
de lacrimă
în locul numit inimă
încolțește firul subțire
al ierbii-dorință…

























Zâmbetul

Sunt prada unui fluture cap-de-mort
mă zboară în văzduh ca o acvilă mielul alb
noaptea mă soarbe până la imponderabilitate
cu un cuțit demontez un poem
numele tău latinesc de arbust înflorit
Ultima oară n-a fost dragoste
Și-ai călcat pe ușa închisă
într-o zi cu soare hibernal
zâmbetul tău a năpădit florile de tei
Zâmbetul tău năprasnic
tropotind
cavalcadă rubinie
zâmbetul tău abis
o, mai greu decât trandafirii
mai neînsemnat decât staminele toamna
mai neted decât lama panopliei
Strivit lent între file
zâmbetul tău parfum
batistă
și lacrimă
și geană udă
auriu ca un spic frânt
purpuriu ca raza macului
ruj pe ceașcă
prăpăstios și aburind și alb…
















A doua nuntă
Unchiului meu Ion, mort la 28 de ani

Acum Dumnezeu culege fluturi
de pe umerii tăi înfloriți
Te-ai logodit cu privighetorile
din caișii cimitirului.
Þi-e răcoare, ți-e sete de mistere
te aud furibund în spatele ecoului
Ai uitat bătăile sângelui din trupul tânăr
Ai mușcat orizontul închegat de umbre
Ai dat pământului reavăn cântul tău.
Aveai chip de mireasă în ultima zi
Te sărutase logodnicul cu pelerină neagră
Și ți-a înfipt pe deget inelul de oțel
A fost o nuntă regală cu alai de popi
Dealurile amuțiseră privind convoiul
Tămâia îmi îneca glasul plânsului
Degetele mele erau lumânări
Când ți-am luat borangicul de pe chip
Moartea plângea în cadrul ușii
Nu mai văzuse tânăr așa de frumos
Degetele aveau culoarea fildeșului
Ochii lăcrimau verzi sub pleoapele străvezii
buzele mușcate sângerau
inima bătea până în sicriu
eu cred că respirai totuși
prea erai frumos
în părul bogat se topea soarele sângeriu
lumina lăcrima sfâșiată
ah, cerul se prăbușise demult
am azvârlit cu teamă trei bănuți
peste mireasa în văluri albe din mormânt
moartea te strângea la piept
mirosea încet a cetină
și trupul tău a brad doborât
am plâns întâia dată
barba tatălui meu creștea cu furie
la televizor nu s-au mai dat știri
oamenii pe străzi au plâns
te-am văzut pe crucea albă răstignit
mai vorbeai încă
și mi-ai surâs copleșitor
Aveai ochi buni
te-am visat cu aripi albe
veghind la căpătâiul meu bolnav…









































Langoare

Te-am rugat de atâtea ori
să nu te joci cu șarpele din pieptul meu,
să nu-l ademenești,
să nu-i spui poezii
Trage la copii ca la lapte
Mie nu-mi priesc nici furtunile
Mă electrocutez ușor
Sufăr de o boală de suflet
și degeaba mă întind pe pământ
nu primește durerea mea
și apele oricât de întinse
mă aruncă furioase la mal
Nu am noroc în moarte
cred că muzica, puțin muzica
mă vindecă
De asta stau eu pe lângă pian
de am ajuns să mă înrudesc cu păianjenii
de prin colțurile uitate.






















De parcă

Coborâm cu toții, se pare,
din ginta leilor muzicali
dependenți de
carnea petalelor de bujor
sfâșiate în lumina albă de lună.
Stăm și pândim extatic
miresmele ieșite la plimbare
le urmărim pe străzi
din automobile largi coboară
nota mi de Coco Chanel ‘98
în canalul acesta și-a rupt tocul
prințesa
Noaptea glumește cu
trandafirii
la picioarele mele s-a întins
ariciul sublim
al ploilor de toamnă

























Și viață și moarte
lui George Enescu

M-ai ucis cu o baghetă
și acum zac doborâtă
pe patul de lemn al iluziei
Tu cânți, încă, nesfârșit
înveți luna să spună poezii
Niciodată n-am cunoscut o asemenea boală
m-ai condamnat la nota mi
la bemol
Pe când detestam
“muzica de înmormântare”
cred că te rugai
să încalec și eu odată
pe armăsarul de foc
altfel nu-mi explic
schimbarea
cartea s-a deschis
altfel
mă aflu pe patul de lemn al iluziei
mi-ai pus cătușe cu trandafirii
galbeni
ai lunii
și mă ucizi blând
cu poezii albăstrii
















Dezastru toamna

Cine te-a învățat
să dai foc
poeziei din mine
să vrăjești cobra
cu fluierașul năzdrăvan
să calci încet
pe clape indignate…?
Aduci cu tine
furtunile de primăvară
și plânsul de învingător
al ghioceilor din câmp.
Tu nu ești femeie
nu ești bărbat
tu vii din Tărâmul Făgăduinței
și ții sub lăcată
fluturii dezghețului meu,
tu ai venit ca mânia
și ai năvălit ca soarele
într-un câmp obosit,
tu vii cu privighetorile
și aduci cu tine
miros de fag gânditor
Ai trezit clopotele
și nu știu să le mai opresc
vor deștepta și viorile
și dezastrul va fi letal…















Oglinzile venețiene

Privit în oglindă,
păreai mai tânăr.
Lumea toată o luminai
iar trupul firav
acoperea universul.
Presărai mușețel în părul meu
și-mi suflai pe obraz
vânt de toamnă.
Erai mai tânăr în oglindă
aveai pe umeri cămașa
lui Platon
te jucai cu două mere
în care ghiceam
aurul ascuns
iar pe unul
mi l-ai dăruit.
Avea gustul tămâios și bun.
În oglindă, ți-am văzut ochii
de brumă și ceață și nori
jucau în lacrimi
sau
a fost doar o iluzie.
Erai cam trist
Ai spus să gonesc rândunelele din odaie
-erau prea gureșe-
și să las respirația grădinii
să ne adoarmă.
Ne auream în soare ca două gutui
iar luna a mușcat din noi
și tu nu-mi spuseseși încă
din care basm coborai.
Muream încet pe o frunză de nuc.
Lumina lunii ne ucidea plângând.
Atunci am intrat în oglinda venețiană.







Poveste fără final

Ai bătut la ușa mea
cu crengi de mălin
Erai frumos ca un cireș împodobit
mă priveai cu ochi albi
-vedeai enigmele care mă poartă în lume-
călcai încet pe drumul nedumeririlor mele
în lume mă simt un mânz fără mamă
îmi spuneam
tu mă așteptai în luminișul Codrului Negru
și-mi înălțai o casă din ghindă sălbatică
Atunci și-a luat zborul
poporul de fluturi mărunți
și a căzut din slăvi polenul
peste iarba crângului.



























Transfigurare

Ai dibuit în mine privighetorile
și toate păsările cântătoare,
m-ai îngenuncheat lângă râul de lapte
al limbii de miere.
M-am îngropat în frunze și flori
Mă răscolesc cerbii
cu coarne sălbatice
iar căprioare calcă pe mine
într-o joacă
de copil.
Vulpile îmi ling mâinile
la urechi am cercei de sare
și simt c-am murit
și c-am înviat
alături de Eminescu infinitul.
Iarna îngheț ca suflarea
iar vara mă călătoresc cu miresmele
peste codrii vuitori
ai colțului de rai
care mi-a dăruit nașterea.
Sunt o boare
sunt o adiere
sau nimic.


















Miracole

În fagul din fața casei
și-au făcut cuib
Stelele
În oricare parte a cerului
ar umbla în timpul nopții,
se adună acolo, ostenite.
În fiecare dimineață
soarele răsare din fagul meu
iar ziua curge ca o melodie
din inima lui de copac bătrân.
Lumina vine până pe pragul meu
îmblânzită, ca o pisică îndrăgostită,
se așează și toarce magnetic
până ce înserarea o alungă
din nou în brațele
fagului meu uriaș.
Sunt norocoasă că lumina
cântă întotdeauna din curtea mea
și mă întreb dacă, în tinerețe,
copacul meu nu răspândea mireasmă de tei
pentru câteva poezii albe de Mihai Eminescu.





















Funera

Când a fost adus
pe scut
soldatul roman,
femeile dace s-au despletit
și l-au plâns îndelung
surâdea încă și
avea pe frunte
pecetea învingătorului.
Caii l-au salutat
cu o clătinare de cap
îl cunoșteau după
coiful înalt
și după spada scurtă
și lată.
Soldatul roman și-a cântat
singur prohodul
în întreaga cinstita adunare,
doar el cunoscuse arta cântului
și întins și solemn
strecura prin buzele aspre
incantatio incantatio incantatio
și târziu, în urmă
din străfunduri
răzbăteau marșuri militare
și cântece de durere și dor.















Întâlnire

Pedalam prin dimineața
de rouă și foc.
Ierburi cât crinii de-nalte
tăiau vântul prăfuit.
Soarele îmi lustruia pielea
încât semănam cu o șopârlă
de la marginea drumului.
Am oprit lângă izvor
să-mi scald picioarele oropsite
și l-am întâlnit acolo,
printre turme de miei.
Adăsta
cu capul între mâini
și schimba gânduri
cu soarele.
Ne-am dat binețe
și ne-am strâns mâinile fericiți
un câine a pornit să mă
adulmece scheunând.
Am băgat de seamă
că avea mâinile albe
ca și cornițele mieilor împungând
iar când mi-a strâns-o,
brusc, energia solară
s-a descărcat în mine.
Eu cred că nici măcar nu era om
semăna prea bine cu Sfântul Petru
coborât pe pământ
și așteptând pe Dumnezeu.
Starea lui de așteptare
mi-a transmis-o și mie
precum blândețea
și puterea surâsului.
Avea mâinile prea ușoare
iar când am plecat
mi-a zâmbit de pe piatră
ca un miel săltând
prin vântul hai-hui.

Îl chema Petru.

Souvenir d’octobre

Au început tăcerile noastre
să sângereze târziu
Pășeai pe inima mea
mai netedă decât șoseaua
năpădită de frunze amărui
copii cu sănii ne transportau
zâmbetele
ningea amarnic și greu
prin curcubeul uriaș se desena
un anotimp
vorbele tale aveau gust de nucă
pluteam prin gând spre o planetă
de aur
ți-am prins mâna – sângerai
prin auz plutea floare de tei
coborai scara numărând treptele
iar eu, la capăt,
întinsesem covorul roșu
rugându-mă să îl atingi
măcar.





















Orpheu

Ninge ca într-o poveste
pe tâmpla ta rănită
ninge și nu mai știu
pe unde ți s-a dus
numele
din degetele tale
pătrunse de liră
a curs astăzi mir
cu care mi-am hrănit
împlinirile
cred că ești o lacrimă
sau un gând
demult nu mai aveai
greutate
sau ești o respirare
a Cuiva mai mare
ascult pe tâmpla ta
plânsul și durerea
și verdele.

E târziu.




















Cred…

Cred că mi te-a arătat
focul
și mi te-a trădat
apa
aerul s-a rănit mortal
și-ți rostește numele
printre lacrimi
E un anotimp boreal
În pieptul meu
a prins glas
floarea
învăț silabisitul
devreme acum
mă răstignesc încet
pe o rază de lună.
Singura ta vină e
poezia.
























Insomnie gri

Du-mă
până la marginea de jos
a soarelui
Tineri îmbrățișați
calcă încrezători
pe fâșia de ozon
a lunii
iar eu nu am isprăvit
să caut
soarele
ninge lin
cu praf stelar
peste noi
priviți prin raza de lună
suntem transparenți
și lipsiți de greutate
Am adormit pe brațele
soarelui
Ca un lup hămesit,
noaptea îmi devoră
dorințele
Trebuie să fie târziu
în păr mi s-au rătăcit
luceferii de dimineață
în pahar picură încet
sângele dimineții
sacrificate.














Captivitate

Nu sunt decât
o gâză prinsă-n chihlimbar
am rămas să deosebesc
tăcere de tăcere,
verde de verde
mă rotesc în lumină
ca o libelulă
cu aripile grele de Soare
am intrat în zodia de foc
și orice cuvânt
mi-ar speria enigmele
timpul meu a rămas plutire
ca un fulg
printre ființe
întrebătoare
Plutim într-o capsulă
fără de timp
și fără de
spațiu
nu ne mai legăm
de rosturi
și semne
Îngânăm
simplu
plutirea…
















Metamorfoze

Ai sărutat trifoiul
din pieptul meu
și a crescut mai mare
decât soarele
Pe cerul lui
o lună cât unghia
o lună cu chipul tău
m-am pitit la o rădăcină
de brusture
și trag cu urechea
la fluierul pământului.
Mi-a căzut vântul pe umeri
ca o pasăre rănită
și mă învață
lopătând
zborul planat
și foșnetul tăriilor.
























Souvenir

Pe vremurile acelea
mă hrăneam
numai cu carne de leu.
Diminețile se înălțau în zare
precum coifurile soldaților
de la granițele Olimpului.
Amiezele rotunde și grele,
ca un festin zgomotos de barbari.
Dincolo de picătura zilnică de cucută,
ciocneam sânge de leu
și decojeam cu cuțitul
un șarpe elastic cu clopoței.
Stam la masă cu Napoleon
și mai schimbam o vorbă
cu un brit sublim.
Adormeam magnetic pe paturi de nuc.
Într-o seară
a venit sfios
la mine Chopin
și mi-a cerut o lumânare.
Își încurcase notele.
I-am dat bricheta
și i-am dăruit
și două-trei poeme
scrise de mâna mea.
Mi-a promis că mi le va înapoia
pe note.














Glob

Captivă
într-un nufăr târziu
învăț tempo-ul adânc al florii
și plutirea calmă peste ape
Încă nu a bătut ceasul
când mă voi desprinde
din suava
închisoare
voi merge atunci pe ape
și mă voi întrece cu libelulele
zglobii
silabisesc limba mrenelor
grăbite
și viclenia știucii pe-nserate
mă dizolv într-un aer
cu amintiri
verzui
mă depărtez
de identitățile omenești
și mă întâlnesc
cu carnea petalei gălbui…
La miezul nopții
se leagă descântecele nuferilor
Dumnezeu m-a lăsat, iată,
sub formă de petală lipsă
Sunt o greșeală sublimă
și bat cale întoarsă
către intenția divină.
Plutesc în inima unui
glob de carne palidă
Mă zbat până la revelație
Mă desprind de mine însămi
Și mă reîntâlnesc cu Dumnezeu.
Spaima mă sărută
Încet, pe gură.







Ochii

Ochii de înger ți i-a dat
Dumnezeu
anume ca să-mi vezi
și ridurile.
Am crescut copaci
cu lacrimi uscate
și am odihnit
la rădăcina lor
până când ai venit TU.
Ochii de înger
ți i-a dat Dumnezeu
ca să-mi zărești
și aripile.
Aerul dintre noi
a luat brusc foc
și noi nu mai suntem
decât o singură flacără
Ne-am pierdut greutatea
și pășim încrezători
pe planeta unui vis necunoscut.
Priviți de pe lună,
cred că avem
nimb de fosfor
și suntem unici
în toată galaxia.

ninge liniștit
cu fulgi de înger.













Pe vremea aceea…

Pe vremea aceea plănuisem
să-mi copiez în bibliotecă
toate cărțile uriașe
pe care Dumnezeu nu mi le-a dăruit
aveam mijloace-hârtie și pix
și răbdare
Voiam să-l am pe Shakespeare integral.
Citisem Ultima zi a unui condamnat la moarte
de Victor Hugo
și cred că-mi formulasem dorințele finale.
Visam să fac hipism
și să atac frontal
Mont Blancul.
Eu sunt aceea care a copiat
o carte de Walt Whitman
cu delicii
în două zile doar

într-o noapte
m-a vizitat Mihai Eminescu
Vorbea o românească
mai uriașă decât limba latină.
Cred că mi-am dorit atunci
să cunosc Geniu pustiu
pe dinafară.
















Vino

Mi-ai dăruit iepurii
din trifoiul foșnitor
și luna ca o cupă
dintr-o carte de joc.
Din inima ta zbătându-se
ca o pasăre captivă
răzbat triluri speriate.
Nu ai mai cunoscut spaima
până acum.
Hai cu mine
până la cumpăna orizontului
să golim ciuturile
din fundul văilor
Hai să-ți înalț
castele din frunze
vino să-ți sărut
umărul dorului
Înserarea ne împresoară
ca pe tâlharii lui Hristos
Am cunoscut păcatul
și m-am bucurat de pedeapsă
luna scârțâie ca o roată la fântână.


















Confruntare

Ea locuia
într-o căsuță de hârtie
și avea prag desenat
pe care intra.
Avea un cățel maro
și o pisică cu mustăți mari
Dușmanul ei de moarte
era șoarecele
împotriva căruia pornise
război de presă
pe el intenționa
să-l evacueze
din bibliotecă.
Ea trăia de 400 de ani
și lupta cu un șoarece
de douăzeci de ani.
Între timp, șoarecele
își trăsese ochelari
și se dedase la poezii.
Ea locuia într-un roman.
Și, până la deznodământ,
ea lupta cu un șoarece gri
și impersonal.
Reușise să-i mănânce scufița
dar la rochiță se oprise.
Ea purta campanie
de presă
și lupta cu un șoarece
deja bătrân.












Mâna ta

Mâna ta
mai grea decât frunza
mai îndrăgostită decât soarele
mai mângâioasă decât apa.
Mâna ta lacrimă
și geană
mâna ta pieptene
mâna ta inimă
mâna ta copac
nebun de melancolie
mâna ta șoaptă
mâna ta fereastră deschisă
mâna ta ușă
mâna ta umbră de copac
toamna.


























Neurastenie

Ascult pașii tăcerii
prin praful moale
al amiezii de vară
E anotimpul de rut
al broaștelor țestoase
din carapacele lor rotunde
se desprind sentimente
definite
vara stă lungită printre pietre
și-și numără unghiile
iasomia a pornit să strige de departe
Lupul mănâncă fire de iarbă
E vreme de potop
și prin ferestrele deschise
intră iepuri sfioși
să se ascundă
prin colțuri.
























Destin

La naștere,
o ursitoare bună
mi-a dat darul cântului
iar alta mi l-a luat
și mi-a dat altceva
nici eu nu mai știu ce.
Caut să-mi amintesc melodia furată
Era plină și fragedă
Așa m-am pomenit
mergând înlănțuită
cu Poezia
prin livezile Paradisului
să vânăm împreună
iepurași.



























Liniște

Dumnezeu a adormit
cu copilașul în brațe
iar fluturii bat din vârful
aripilor
pe lângă pruncul liniștit.
Alături, o oală de lapte
Nici tăcerea nu mai șoptește de teamă.
Busuiocul de la icoană
cerne bătrânește
amintiri
cum era în câmp printre vulpi
Dumnezeu visează copilul mare
o pisică miroase oala de lapte
în vârful pernițelor.
Se aud și pașii mamei
cu gândul la copil
venind.

























Scrisoare de la Podul Înalt

Aici
văile fumegă
iar soarele se topește
în amintiri
pe umerii vi ai dealurilor.
În fiecare seară
apare pe aici
un duh blond
cu pleoape mari
“nu mare la stat”…
Copiii din aceste sate
sunt descântați
cu iarba-viteazului
iar fetele cu somnoroasă
să li se facă ochii prelungi
Aici se adună noaptea
oștenii bărboși
sub formă de nouri
iar câinii scâncesc încet
cunoscându-și stăpânii.
Aici plugul scoate la iveală
coifuri și paloșe scurte.
Timpul a încremenit
într-un ceas de glorie
Caii devin neliniștiți
-ei sunt atenți la năluci-
iar copiii visează pe perne
învățând arta elegantă
a scrimei virile.
Aici merele se coc în soare
ca niște victorii mari și grele
iar florile câmpului
poartă nume bărbătești aspre.
Aici a fost un cuib de brontozauri.
Luna s-a înveșmântat în regină
și schimbă inelul cu cavalerul valah
blond și blând.




La cuibul lui Eminescu

În curtea Blândului
s-a înălțat de la sine
o biserică smerită
unde se fac rugăciuni
în slava limbii de aur române.
Îngeri întreabă latinește
îngeri întreabă în geto-dacă,
îngeri răspund românește.
În pădurea din marginea casei
și-au încurcat coarnele cerbii
în curte îi așteaptă căprioarele
iar șerpii se încolăcesc blând pe sub pietre.
Peste casa Dragului
cresc nuferi înalți de azur
din care albinele culeg
mierea limbii române.
Am auzit porumbei uguind
în limba română
și căprioare pe lângă apă
cântând limba dorului.
Pisicile se freacă mieroase
De picioarele limbii române.


















Îmi visez…

Îmi visez zborul
cu aripile pietrei
și curgerea albă
a izvorului de munte.
Arhanghelii mi-au făcut cinstea
de a mă deprinde
cu o scrimă aeriană.
M-au acoperit fluturii
Doamne, eram toată o rană
și carnea mi-a înviat miraculos,
Doamne, de unde veșmintele astea
mai albe decât luna
Dumnezeu mi-a încredințat mândria
de a-mi scrie singură epilogul.



























Casa mea

Casa mea
populată de șapte ciocârlii
Casa mea
Arcă într-o lume derizorie
Casa mea
pe care se sărută doi porumbei
Casa mea
din care răsare soarele
Casa mea
pe care au înconjurat-o doi diavoli
bătând ca într-o ușă de aramă
Casa mea
Celulă a lui Dumnezeu
Casa mea
Clorofilă
într-o toamnă apocaliptică.

























Souvenir

Amiaza se cernea palidă printre noi.
Pick-up-ul cu amintiri
susura încet foarte
iar tu foșneai aiurea
o mantie regală.
Þi se auzeau gândurile
iar eu nu mai eram
decât o umbră târzie
ignorată printre lucruri și amintiri.
Afară bântuia o toamnă
de sfârșit de veac
iar încăperea era tot mai rece.
Desfăceai în evantai
gânduri de rege
și te stingeai încet
ca o lacrimă
pe un obraz bătrân.
La ușă mai bătea vântul
De mine rămăsese
doar amintirea.
Întunericul lumina profund fiecare lucru.





















M-ai adus

M-ai adus în grădina cu vise
deschise bogat
precum bujorii
sau trandafirii în unele dimineți
plouă cu flori de castan
din cer curg miresme
aerul vibrează ca o sută de viori
văzduhul se autofecundează
tu îmi surâzi
acoperit de raze
iar palma ta are temperatura
din pântecul mamei.
Pământul bate afund
încordat
ca o inimă.
Sunt o lacrimă limpede a cerului.