te machiezi
cu praful de pe poezia mea
norii te iubesc
plouă cu puf pe saltea
te strig
locuiești într-o ceașcă de cafea
te sorb și mi-e frig
când mă strângi în brațe
ard lumânări
e ziua ta, singurătate

pârghia vieții este o umbră
cu respirații rarefiate
o inimă se zbate
între Cer și pământ
ca o toacă sunt
timpul crud mă toacă
vin celule vii
pleacă cele moarte

lacrimi și cascade
pe-un obraz de piatră
pleoapele se-nchid
între noi un zid
și se face noapte

sufletul lichid
îmi coagulează
în cavou lingou
totul e departe
o stare de vid

poate doar o moarte
atât ne desparte