O mână se-ntinde și cheamă
Mă cheamă, îmi cere? Ce oare?
Cu coada ochiului mă uit cu teamă
Și simt cum inima mă doare.

Mă doare de-atâta tristețe împovărată
De amintiri ce-mi bântuie în suflet
Și-n lanțuri de speranță-ncătușată
Așteaptă să-nvețe iar un cântec.

Aș vrea s-ating mâna întinsă, știu că-i fierbinte
Poate-mi încălzește inima și-o face să bată
Dar paznicul vointă, mereu mi-aduce-aminte
De niște ochi albaștri și-un zâmbet de altădată.

Rămân statuie de granit pe dinafara
Cu foc în vine dar inima de gheață
Și pumnii-i strâng, a câta oară?
Ca să rămân de piatră, fără viață?!

Și pumnii-i strâng, mâna să nu tremure
Privirea-mi verde s-aruncă-n depărtare
Vorba mi-e tăioasă, glas de cremene
S-ascundă lacrimile amare.

Dar mâna întinsă a obosit, cerând și neprimind nimic
Nu poate să-nțeleagă sau nu are răbdare
Cum aș putea-ntr-o vorbă o viață să-i explic
Când o privire albastră e plină de valoare!?!

Acum în calea ei o mână s-a ivit
Cerând la rândul ei și promițând mulțime
Strânsura-i delicată îi spune cam pripit
,,Prieten de mi-ai fi, o viață eu te-aș ține!”

Și mâna și-a întors podul palmei de la mine
S-a-ntins spre mâna cea frumoasă
A cules-o și crede c-o va ține
Mereu. C-o floare prea aleasa!!

Târziu, focul din mine a topit gheața și lanțuri deopotrivă
Lăsându-mi mâna înainte să se avânte …
Biata barcă pe valuri în derivă
C-un pasager ce nu știe să cânte …

Și mâna întinsă? Mâna …
Nu vreau să plece … și totuși nu se poate
Nu mi-a lăsat timp ca să mă-ntorc în mine
Și totul s-a spulberat ca-n noapte
Azurul pur al zilelor senine.

Un cub de gheață am drept scut
Și-n mine bate crivăț de-amintire
O lacrimă fierbinte în inimă a căzut
Ce-a sângerat puțin în scurta ei trăire.

A fost. Din toată întâmplarea
O mână s-a cules cu alta
Eu am chemat uitarea
Și-n suflet am cioplit cu dalta.