În grădină e un cuib părăsit
unde își duce șarpele iubita pe furiș.
Sîntem copii, pîndim zile întregi din tufișuri,
prea mirați ca să înțelegem ceva
- un înger ne șterge din minte propoziția dezmățului -
tu încă nu simți plăcerea ce ți-o dă
un strop de apă picurîndu-ți,
la nesfîrșit, pe creștet,
eu abia deosebesc jocul de haos.
Privim într-acolo cu pofta cu care
animalul miroase piatra
și aceasta îi dă de gîndit.
Tu calci pe o creangă uscată, mă sperii.
Dacă a auzit șarpele și-o să fugă,
martorii cărei fericiri mai sîntem noi?
Trece copilăria, aflu
că tu și șarpele sunteți complici.
Doamne, cîtă ipocrizie
- uneori răzbunarea are gust de apă stătută,
îți spun. Tu plîngi, femeie. Șarpele e mort,
în cuib ciripesc puii unei păsări străine nouă...