Mă mângâie ploaia pe ochii ce plâng
Ce n-au primit vreo dată zâmbete sau mângâiere,
Infernul ce bate la poartă…în crâng
Viori fără corzi ce-ngână un cânt, și eu și tu…șiraguri de mărgele.
Mă mângâie ploaia pe umerii goi
Și-mi țese în păr fire de apă
În zgomotul nopții ce-ndeamnă copacii,
La venerări abstracte…și cad frunze moi…
Mă mângâie ploaia și picur cu picur și fir după fir
În urmele roșii se-neacă demonic infinitul
Sorbind scântei din stelele ce mor,
Nu zac, nu tac, nu-mi știu sfârșitul!
Mă mângâie ploaia ce se prelinge fin…printre degete,
În mâinile ce au strâns perle…în zadar
Și eu și tu și viciul nostru – rar…
Mă mângâie ploaia pe pulpe și glezne,
Și sute de mituri se-nalță spre cer
Cotoare din vise, pietrificări umbrite
Încearcă să amâne, dorințe ce pier…
Mă mângâie...și el dar nu ca și ploaia ,
Cu penele lui atinse de dureri
Și ceas după ceas și tic după tac.
Mă pierd în amurg...în ploaia…de ieri...