exersând starea de nefericire
e ca și când aș aluneca din turnul unei catedrale
spre smârcul placid al orașului
peste care s-au așezat norii,
e ca și când aș străpunge cu sensibila mea epidermă
magnetismul ipocrit al rugilor
ce se silesc să urce spre cer,
gustul indiferent al celor adunați spre rugăciune,
mincinoasa messă a celor dispuși să-și trăiască clipele
înmuiate în durerea altora.

e ca și când nasc în fiecare zi un hoit mort,
un obiect tăios ce mă sfârtecă pe dinlăuntru,
trăind un chin insuportabil,
iar durerea se tencuiește în toate celulele mele
urmată de igrasia nefastă a lipsei de speranță,
e ca și când ceas de ceas sunt cuprins de o duhoare
greu de suportat venind dintr-un spațiu
ce mă presează și la care nu am acces,

e ca și când ai ințelege ura unei femei,
sentimentul distructiv ce-i țâșnește din ochii metalici,
gri, cimentați în haloul dulcilor reverii
din vremurile când oboseam același pat
și chinuiam aceeași pernă.

am nefericirea înscrisă în suflet,
fiecare din voi mă răstignește.
nu pot să văd, să simt decât mâzga rece a sufletelor voastre
pe care încercați să o încălziți la rănile mele.
nu sunt lumina care vine din cer
căci vălul aspru și întunecat al lucrurilor mă apasă.
aș vrea să vă dărui iubirea mea,
chiar stâlpul din inima mea,
dar simt că vă pierdeți în detaliile existenței simple,
în ungherele perfide ale gândurilor simple,
lipsite de vlaga metafizică a esențelor.

îngerul din mine a ațipit pe lespezile reci ale vieții.
ce contează încă o femeie în plus sau în minus
în hățișul straniu al sentimentelor noastre!
ce lumină ne poate călăuzi cărările
pe care se duc clipele nimicniciei?
suntem lipsiți de esență.
atâta tot.
atât de banal
încât ziua se clatină și asfințește.