Pe o bancă retrasă
Printre ghivecele uscate de sete,
O femeie de vârstă incertă
Plânge amar cu fața la perete.
Ca într-un spectacol bizar,
Din ochii decorați strident
Lacrimile curg ca ploaia
Dintr-un nor subrăcit
Și cad la pământ violete.
Suspină și-i vorbește Cerului, încruntată:
„Cum se poate, Doamne?
Dar este strigător la Tine!
Tocmai pe mine, steaua cea mai râvnită,
Să mă treacă la spălătorie?
Pe mine care-am adunat în așternuturi
Bogații lumii de pe patru continente
Și am turnat averi și apă vie
În buzunarele patronilor fără inimă?
Tocmai pe mine?”

Coafura înaltă s-a desfăcut moale
În șuvițe inundate
Iar panglicile colorate
S-au ofilit dintr-odată.
Ca o lună istovită care apune,
Jartiera violetă i-a alunecat pe coapsă,
Pe mușchii obosiți, până la gleznă.
Cu ochii umezi speriați,
Fața ei tristă arăta ca o mască
Rânjind disperată
Spre viața care nemiloasă ne cerne;
Făr să regrete, fără să ne-ntrebe.

Dan David, Los Angeles, 09-29-2005.