Cu ochi întredeschiși, mai lasă noaptea câte o stea la geamuri
sufletelor noastre.
înțelesul, lumina și toată mișcarea se află în mine,
eu conțin întreg universul, de vreme ce pot să exist în regulile lui.


iar lumea este proiecția mea în afară.
și atât de multe lucruri sunt în ea pentru ca mie să îmi fie bine!


dar mâna dreaptă mă poate învinge,
dorind să se dezlipească
de gura lui Dumnezeu.
cei care lipesc tot felul de petece pe inima și pe gura Lui,
petece rupte din hainele lumii, cu disperare încearcă să acopere golul...
de ei înșiși fug, să nu le mai fie rușine.


dinăuntrul cărnii, priviri vesele îmi aruncă timpul,
care, în afară, e orb. un poem care se termină așa cum a început,
cu ochi întredeschiși, este ca și cedarea unei femei singure.


îți zic ție, o femeie care, prin ceea ce-mi spune,
mă ajută să justific întâmplarea.
nu știu cât ai putea înțelege acum, acesta ar fi putut să fie
un poem de dragoste.


în loc să îmi vorbești despre lucruri abstracte,
mai bine ai privi un bătrân cât este de singur în mijlocul orașului
și al mulțimii.
hai să transformăm, mai departe, cuvintele nespuse
în mângâieri mărunte
și inimile noastre să treacă încet din ceea ce dorim
în ceea ce le trebuie.