Încă din timpuri imemoriale dârdâiam în beznă.
Când am scos la iveală, în luna a noua, capul hidos al spaimei,
mama și tata s-au luat de mână cu doctorii și au plâns ca niște copii.

Teama groaznică, perfidă, mi-a transformat chipul într-o mască de război,
și era de ajuns să strig o singură dată că înlemneau copiii în balansoare...

Am trăit ani între ezitare și ridicol, între aroganță și autocompătimire,
și fiece clipă mă arunca în cutremurări înfricoșătoare,
mă țineam de perdele ca să nu fiu supt de vacuum
și azvârlit prin cine știe ce maelstromuri din adâncul de forjă al pământului;

nu deschideam ușa la nimeni, nimeni nu-mi mai deschidea ușa,
an după an se surpau podurile dintre lumi și genunea se căsca tot mai amenințător;
mi-a crescut barba până la brâu și crisparea până la paroxism;
în pragul nebuniei, am astupat toate firidele, am bătut scânduri în ferestre și m-am ascuns sub masa din bucătărie.

Acolo, pe loc, între două infarcturi, învelișul cărnos al inimii mele s-a cicatrizat, stomacul mi s-a scofâlcit ca o stafidă și am vărsat,
am vărsat venin amar, negru, fierea întregii lumi, acidul cu care așa-zișii mei semeni se împroașcă zilnic;
am vărsat până m-am simțit gol, liber, descătușat

iar în momentul în care am atins tavanul cu creștetul capului și lumea s-a ușurat de 21 de grame, m-am simțit, ciudat lucru, împăcat.

Cu asta am încălecat pe-o șa și mi-am spus povestea așa; de ce mi-am mai răcit gura, nici eu nu știu.