Oscilează iubirea ca un pendul
atârnată de-un fir fragil – aferent inimii
în care unghiurile sub care privim fericirea
sunt mereu aproximate la
ceea ce am fi vrut noi să fie – sau ne-a fost mai ușor nouă să fim.
Și mereu se îndreaptă spre același punct, armonic,
trasă de toate greutățile vieții,
Și mereu trece prin el în mare viteză,
fără să-l observe, în avântul ei entuziast…
iar când își dă seama de aceasta, a ajuns deja
departe
la același nivel de la care a pornit, doar că în extrema opusă.
Se întoarce șovăind, dar îi crește avântul pe măsută ce înaintează.
Și trece din nou prin el uitnd să se oprească.

Ar continua așa la nesfârșit dacă n-ar fi
aerul ce-i suflă în față , spunându-i să se oprească;
doar așa, în timp, iubirea,
își capătă locul…
și fericirea
– când n-o mai caută cu-avânt nebun -