Sunt eu, copilul singurătății,
ce trăiesc pentru tine,
iubindu-te am descoperit
uraganul ce zace în inima mea,
azi am scris în sufletul meu
că e timpul să te uit,
cu toate că zâmbetul tău
mă face să greșesc din nou
și îmi dă fiori la fiecare pas.

Demisionez din această dragoste târzie
împănată cu incertitudine!!!
Sărută-mă pentru ultima dată
înainte să plec în uitare
în lumea mea, un oraș de speranță
pe culmi reci cu aerul tare.

Trăiesc într-un fond de oglindă
analizând psihologia sentimentului
de iubire amară ce trece prin mine.

Ecuația eu și tu e simplă acum,
doar amici într-o lume de vorbe și fum.

Mă ninge cu flori de salcâm,
mă plouă cu vise frumoase ce dor,
mă-ntreb uneori de ce îngerul bun
îmi e gândul păgân
ce mă roade pe suflet atât de ușor.

Am tăiat copacul toamnei
direct din rădăcinile lui de-un verde crud
și mai am o intrebare:
e bine așa, greșesc eu oare?
Mă scald în cascada luminii ce doare!!!

Acesta e anotimpul durerilor grele,
e vremea când găndul îmi sapă în pântecul gliei
unde adineauri înfrunzeau rădăcinile mele
și-acum zace doar sfârșitul poeziei !!!