sunt locuri
timpuri
lumi
unde mamele peregrine
își limpezesc suspinul
sub unduirea arcadelor secession
ca un cod therezian
orașul slujbelor mele zilnice
lâncezește
sub somnolențe obscure
refuzând unisonul
copacii își schimbă culorile
agățând cerul
in ferestre uitate
femei bovarice
mă ademenesc
încrustându-mi pe retină trupul lor

la ora de ceai
voi privi picăturile de ploaie
respirând în ritmul uitării
apoi
în veghe pripită
voi culege petale de ozon
de pe coapsa demenței
ca-ntr-o poveste provizorie despre curgere