POVEȘTI PENTRU GABRIELLA

E prea târziu pentru sinteze: scriu cu ură și intoleranță. Când mi se termină hârtia aș vrea ca omenirea să fie împușcată – exterminarea ei m-ar satisface, a devenit ridicolă cu nenorocita ei de încărcătură nucleară.
Cu ce să salvezi un viitor cadavru al Titanicului, ce fel de mână de ajutor să dai, care colac de salvare, dacă dispui de unul singur? “Acum vă sfătuiesc să fiți cu voie bună; pentru că nici unul dintre din voi nu va pieri; și nu va fi altă pierdere decât a corăbiei”, ne învață Biblia (Faptele Apostolilor). Dar cum să mă veselesc și să râd când seminția mea se sinucide?
Abandonez. Las totul, mă scuză instinctul de conservare. Eleganța ta într-un salon al supraviețuitorilor, costumul, cravata, cămașa scrobită. Mi-e greață!!!
A te apuca de lucruri mari înseamnă a-ți scoate ochii fizici și a-i arunca, furios, pe fereastră. Din moment ce nu puteți suporta suferința – vă veți închina ei, unii v-ați grupat deja în preamăritoare bisericuțe ale acesteia – tâmpiți și absurzi.

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
Maria Maica Sfântă plângea pe drum, după ce tâmpiții și absurzii i-au ucis Fiul. Și cum mergea ea așa, secătuită de durere, se întâlnește cu o broască:
- De ce suferi, de ce bocești, Maică Sfântă? o întreabă aceasta.
- Mi-au răstignit copilul, mi l-au omorât în cele mai grele chinuri, cum să poată răbda un suflet de mamă atâta ură?
- Lasă, nu te mai amărî, că și eu am avut nouă și a trecut o roată forforoată (roată de car) și pe toți mi i-a omorât deodată.
Povestea n-are final, nu știe nimeni dacă Maria a încetat din plâns. Ceea ce știu este că mama trebuie să citească aceste rânduri, altfel ele nu vor fi vii niciodată. Netrebnicia fiilor echivalează un cântar pe care nu-l vede nimeni: cel al deznădejdii, al memoriei șterse.

Îmi doresc o prezență dar întristarea este inviolabilă, aneantizantă. Nimeni nu rezistă în preajma unei permanente mânii. Gabriella s-a refugiat, înspăimântată, în altă cameră. Faptul că scriu îngrozește, ea se gândește că totul e dus, că beau prea mult, că prea multă cafea și țigări nenumărate… Nimeni nu-mi poate lua plinătatea sărăciei, suferinței, nefericirii, nedreptății, nenorocului – nimeni și nimic. Ea – cu plăpânda ei revoltă – de-ar pricepe deodată toate seismele din celulele mele, ar deveni o jertfă inutilă pe un altar al nimănui.

Sunteți tare dizgrațioși, cred că și lui Dumnezeu îi e silă deja.
- Doamne, strigați, avem straie după ultima modă, pantofi moderni, inele uriașe pe degete, avem telefoane mobile, mașini scumpe, îndeplinim toate condițiile, de ce nu ne iei și pe noi la Tine?
Iar El, indulgent, întreabă câte scânduri aveți la sicriu.
Trufași, crezând că ulciorul va merge și de data asta la apă, răspundeți în cor:
- Și-așa ne vei ierta, dacă ne vom căi în ultima clipă!
Zadarnic vă bazați pe asta, Dumnezeu nu joacă zaruri cu niște prăpădiți plini de datorii.

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
- Adame, ia sapa asta și așează-te pe scaunul ăsta. Sapă cât poți în jurul tău că atâta-ți va fi averea, după care Dumnezeu a plecat la treburile Sale.
Dar Adam nu s-a mulțumit numai cu ceea ce i s-a recomandat: crezând că poate trișa, s-a ridicat de pe scaun, mărind suprafața săpată din jurul lui. La “recepția lucrării”, Dumnezeu a constata frauda:
- Restul pământului l-ai săpat în adâncime, Adame, a spus El cu blândețe.

Naivi, veți opina că sunt un scriitor puțin mai ciudat, vă veți spăla pe mâini cu explicații de doi bani. În acest fel nu veți scăpa de mine și de femeia mea, de cuplul care a reușit să vă scape printre degete. Chiar dacă am dispărea în malaxorul intereselor voastre, n-ați scăpa de ceilalți asemenea nouă care, din ironia generală, vor continua să extragă Biblia și s-o energizeze, să încătușeze cohortele nesfârșite ale profanatorilor.

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
Tu: Deschid ușa, e plină casa de fum.
Eu (în iarna aceea primăvăratică): Deschide-o.
Colaps: Nu merită să te manifești ca un atotștiutor, te înscrii într-un cadru eronat. Cine răspunde de tine dacă rămâi strigoi?
Final: Nu-i nici un păcat în iubirea față de femeia ta, dar în iubirea Evei sunt destule. Dumnezeu tace, ne lasă pe cap confuzia și obscuritatea, sclavia aparținerii imediate.

Citesc stupefiat mii de aberații denumite “literatură”, cărțile lor au devenit simple expresii gastronomice, mândrii fără puncte cardinale. Devin oameni celebri numai pentru a-și alimenta, cu diverse mâncăruri rare, burtișagul căcăcios, la “dineurile oficiale” oferite de Ministerul Căcăcioșilor Mondiali. Ei nu mai cred că după 2000 de ani, cineva respectă Postul Paștelui sau al Crăciunului, s-au retras cu toții în ridicolul vegetarianismului (menținerea siluetei, vezi Doamne!). Sunt nespus de ocupați (când nu-i vede ochiul poporului) cu mesele festive, nu pot fi deranjați din suprema și dezlănțuita înălțare a furculiței care duce spre gură o bucată de carne.
În ușa blindată bate Isus dar nu-L aud, zgomotul tacâmurilor și a dopurilor de șampanie au acoperit huruitul asurzitor cu care se mișcă universul.
Ei cred că s-au ascuns exemplar de cel ce ar putea răsturna lumea și fără proverbialul punct de sprijin. Nu e bine să se afle ce fac, e mai ușor de acceptat sindrofia bancnotelor planetei, mondialul lor desfrâu, excepționala, găunoasa paradă a modei unor timpuri trecute, fireasca destrăbălare cu trupurile domnitorilor și artiștilor, imprimate pe stupizenia și batjocura unei bucăți de hârtie folosită de unii (cu bodyguarzi la scară) pentru ștergerea la cur. Eminescu, Bălcescu, Brâncuși… hârtie de budă a prea-burtoșilor, a forfotitorilor pe coridoarele împuțitei lor specii! Hm.

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
Tu: Hai să plecăm pe munte, ăștia ne vor face adversari.
Eu: N-ai cu ce trăi acolo/ ne-a dat Dumnezeu împreună plecarea/ această cafea/ acest pas al tău/ aceste chipuri frugale care se schimbă/ odată cu frigul odăii/ au devenit de fier genunchii noștri/ ne-au țesut un înveliș nemaipomenit/ între coaste/ prietenii noștri/ păianjenii/ tu citești mereu cartea mea anterioară/ aceea în care sunt tânăr și frumos/ de aceea nu vezi ridurile/ puterea ducându-se/ vei întreba: unde ești?/ și nu-ți vor răspunde/ nicidecum/ judecătorii.
Vom face o nuntă frumoasă, îți spun. Toate vor fi în regulă, ca la oameni vor fi. Pe munte, zici tu. Astăzi, amândoi suntem triști.

Sărmanele mele rânduri, cât de ciudate vor părea zăpăciților secolului XXV! Aproape că nu merită să spun ceva epocal, memorabil, mai bine să nu se știe. Mă consolez cu gândul că, ajunsă într-o hiperbibliotecă, această carte va fi consultată de un super-student dornic să-și întreacă profesorii. Mesaj pentru el: În anul 2000 am o femeie frumoasă și bună, o iubesc. Este jumătatea mea de sferă. Stop.
Pe bună dreptate, super-studentul se va întreba înciudat ce-i cu iubirea asta de Gabriellă, pe cine vrea ăsta să convingă?
La ora aceea eu voi fi în altă parte a universului, poate în Rai, poate impregnat ca o căpușă în Marele Spirit Universal. Un înger păzitor al tău, cel care acum, în hiperbiblioteca voastră electronică, citești niște cuvinte ale lunii martie, anul 2000.

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
Tu: Să nu plângi iubitul meu, zeghea mea de etern condamnată mi-ai dat-o jos. Goliciunea mea îți aparține în pofida regimului politic ce ne sufocă țara. Nu plânge, nu te închina și tu suferinței, nu accepta umana suficiență. Sunt femeia ta, nu obosi, n-au trecut decât 532 de ani…
Eu: Nici o șansă/ zadarnic fumez și beau/ și atât de tare apăs pixul/ că se sparge plexiglasul său ecologic/ zadarnic pui muzica noastră/ claviatura epocii feudale/ treptele casei tale mă atrag/ nu casa/ nu muzica/ nu “nici o șansă”/ treptele mele ai devenit/ puterea neîngenunchierii/ te-am zidit în cartea asta scrisă/ la întrecere cu stabilopozii orelor zilei/ cu griga lui ianoș/ cu expoziția lui remus vârnav/ cu dorel petrehuș/ ion d. ion/ cornel pop/ anghel negreanu/ și torz/ te-am zidit de vie în interiorul nostru iar eu/ ca un ultim manole/ am pus o ultimă cărămidă la înnăbușirea ta.

Cu ce putere mi se dau palme pe celălalt obraz! De nu L-aș repeta pe Isus aș accepta răstignirea.
Atâta știu, să se scalde în băltoaca lor călduță, în culcușul lor primordial demn de cercetările unui zoolog mediocru. Batracieni! Nu contestă sudura anumitor cupluri umane dar le intoxică cu duhoarea mlaștinilor lor. Blestemat să fiu dacă, după trezirea din scris, voi reveni cu buldozerul lucidității asupra acestor cuvinte; să nu mi se dea nici măcar somptuoasa ghilotină plasată special pentru mine în occipitalul mileniului III!

POVEȘTI PENTRU GABRIELLA
Pe scara aceasta scheletică urc singur/ rece/ frumos/ iubit/ cu roata ce se rostogolește spre mine/ frumusețea ta riverană va planta/ flori în piețele lor asfaltate/ dintr-o dată tu/ pe jos am ajuns/ dincolo de convingeri/ acolo unde: străzi inutile/ orașe de pluguri/ tomberoane pline ochi de riduri/ nu știu bieții gunoieri ce să facă
au găsit o roată, au zis: hai s-o luăm cu noi, poate-i de aur. Și cum mergeau ei pe drum, autoritățile publice au prins de veste și i-au încarcerat pe motiv că dețin, ilegal, un cerc de lumină.

Sunt vicleni, știu să se ascundă unul de altul iar câteodată, când se îngroașă gluma, îi mituiesc pe judecătorii timpului lor prea scurt pentru a putea fi – pe patul de moarte – absolviți. Se preling pe lângă mine mieroși, mă sfătuiesc (fals revoltați) să depun armele că rata medie de viață în Europa este 60 de ani.
EXPLICAÞIE: Să nu-mi vină să cred! Ticăloșii au venit cu tot arsenalul, cu toate cuceririle în materie de legi omenești, mi-au făcut capul calendar în fel și chip, mi-au promis bătaie, m-au amenințat cu închisoarea… dar eu nu și nu, port pixul ca pe al șaselea deget al celei de-a treia mâini. A privi, milostiv, curvăsăraiul foste-ți neveste e, până la urmă, un act de nebănuit curaj, o retragere incandescentă și senină, ceva ce Spartacus a înțeles în ultima clipă: “…până la urmă un pilum azvârlit de la doisprezece pași i-a străpuns șoldul stâng și el a căzut în genunchi. Dar și așa, continua să lovească în toate părțile până când, istovit, cu trupul plin de răni, și-a dat sufletul.”, (Istoria antică, Editura Didactică și Pedagogică, ediția 1977).
Editura aceea “Pedagogică” m-a învățat să nu-mi mai respect specia, ceea ce am și făcut: justițiabilii ce-mi voiau capul au plecat din casa mea cu ideea că generațiile, indiferent de ceea ce pot face ei, se succed nestingherite.

- Sunteți impersonali și renunțativi, le-am spus celor ce veneau să mă înscrie în nu știu ce culte religioase înființate prin America. Pe mine nu m-a învins decât Dumnezeu, le-am spus, port pe scapularele mele, marcate cu fierul înroșit, însemnele eroului înfrânt. Iar voi veniți și-mi spuneți că Dumnezeul meu nu e bun, că îmi trebuie neapărat altul, al vostru. Un vițel de aur, poate. Bieți limitați! De-ați ști pe ce lume trăiți, v-ați sinucide în masă! Suportă Dumnezeu grade de comparație? Sunteți discipolii unui uluitor dezmăț: cum apare o ceată de complexați, cum inventați un Dumnezeu pe potriva ei. Acord scuza de rigoare, cel puțin le dați, amărâților ălora, un sens. Din veniturile mele, atâtea câte sunt, hrănesc niște oameni care nu s-au putut adapta la ritmul societății. Vă aștept, săptămâna viitoare, cu un pachet de mâncare pentru ei.
Au tăcut fariseii, și-au luat propaganda tipărită pe hârtie de lux și cu coada-ntre picioare, au urcat în mașina scumpă, parcată la poartă.
- Noi nu suntem instituție de binefacere, mi-au spus, și de-atunci nu i-am mai văzut.
Au venit alții, apoi, niște persoane deosebit de insistente, pregătite multă vreme la Academia “Banul – Ochiul Dracului”. Că nu-mi doresc o casă a mea, un călcător marca “Phillips”, un televizor color marca “Orion”, o casă de vacanță pe Coasta de Azur, un cont solid într-o bancă elvețiană, erau foarte deștepți, mi-au dat o casetă audio pe care scria “Mai Mult Decât Îți Poți Imagina” de Jim Dornan (?), definițiile pentru fericire nu mai conteneau, ei îmi făceau un dar neprețuit înregimentându-mă în sistemul mondial de vânzare-cumpărare a unor produse cu denumiri hazlii – ce nevoie am eu de fericirile astea uriașe? am întrebat la un moment dat, mie-mi trebuie o fericire unică și simplă, după micimea și prostia mea de ființă tradițională, lui Steinhardt nu i-au trebuit atâtea instrucțiuni pentru a fi fericit, eu mă simt bine și dacă stau în gazdă și scriu cărți și apoi mă chinui să le tipăresc…
- De ce te chinui? m-au întrerupt.
- Pentru că le tipăresc pe banii mei și niciodată nu-mi ajung.
- Vezi, au jubilat, hai cu noi în echipă, vei face bani pentru o mie de cărți!
Mutrele lor triumfătoare m-au dezgustat.
- Da, dar nu voi mai putea scrie, am spus și am trecut în altă cameră să beau ceva, să mă rog pentru Gabriella care a continuat dialogul acela nerușinat dintr-un bun simț greu de acceptat (îmi venea să-mi trimit îngerul păzitor s-o ajute).
Tolerată și aproape imediat acceptată ca mormă comportamentală, nerușinarea poate deveni putere de stat. Simplificată – rămâne o biată râmă pe care dacă o tai în două, fiecare bucată o ia în sens invers. Ce face un izvor montan cu astfel de pericole? Le macină. Asta am făcut și eu.