Vârstele unora abia de se ating de vârstele altora.
ar fi bine să cred ceea ce știu deja, liniștitor, fără a-mi prejudicia
condiția, urmările, speranța, principiul.
timpul îmi condimentează chipul, îmbătrânind un zâmbet
pe care l-am lăsat unor oameni drept gaj.
toate își încep viața în locul în care se dezbracă și așa, goale,
năzuiesc...


pleoapa lunii îmi strecoară lumină pe tâmple,
iar eu nu sunt decât o secțiune în interiorul unui întuneric.
tăiat însă de o sabie albastră, cu ascuțiș dumnezeiesc,
întuneric format din libertatea mea de a alege răul...


până când voi uita felul în care am știut să văd.


vreau să evadez din lipsa luminii,
vreau să mă întâlnesc cu rostul materiei.


o femeie care își leagănă întruna șoldurile
este întocmai ca marea – pierdută și străină într-o îndepărtare. o măsor cu brațul, așa cum aș face cu îmbrățișarea.
astfel, îi dezlocuiesc și îi parcurg darurile care îi rămân...


tu și inima ta, îmi puteți reda viața pe care aș vrea să o dau?