În timp ce muzele s-au transformat în femei,
eu am îmbătrânit.
nu mi-e teamă că mă vor învinge și îmi vor lua privirea,
redându-mă întunecosului gol,
ci doar că va trebui să lupt continuu cu ele,
pierzându-mi din puterea de a căra dragostea la groapa comună.


până când inima mea va bate-ntr-o femeie,
apoi într-un copil, mai am de privit,
încă mă mai pot înțelege, răzgândi și ierta.


zilele foșnesc sub picioarele timpului.
cineva le mătură abstract, prindem foarte puține sub tălpile noastre.
toate se adună și ard, ca un rug, în memorie.
vrăjitoriile ne sunt pedepsite, iar ascultarea față de timp și de rost
o ducem la capătul fricii.


este curat viitorul, ca niște arbori tocmiți să ne arate că viața există, inclusiv direcția pe care ea ar trebui să crească.
numai de asta să fie moartea atât de previzibilă,
pentru că știm atât de multe lucruri despre viață?...