Văl de praf aruncat în galop
Mânzul meu nechează
Căutând să mă salveze
Ducându-mă
Acolo unde străzile
Se înfundă și se pierd
Printre genele tale

Și zgomotul copitelor
Trezește dimineața de vară
A acelui munte retezat
Mort ca un astru
Pe vocea lui surdă
Ce nu mai cucerește
Și nu se mai ridică
Ci atârnă inertă
De rădăcina norilor

Duc în galopul meu eșuat
Șoapta muntelui spre eternitate
Port sărutul ce îmi umflă
Surâsul ca pe niște pânze
De corabie
Ce mă ține departe de maree
Și de insula cu naufragii.