Ai avea tu chef acum să venim dintr-o parte,
ca o ploaie de vară peste obrazul subțire
al unor fire de iarbă?
împinși de lumină în brațele timpului,
să ne așezăm înaintea lumii și să punem de o discuție balcanică?
fie ea și de dragoste…


e atât de însemnată între alte feluri de vorbire,
încât conține pulbere strălucitoare de pe drumurile Bizanțului,
e atât de importantă pentru viață, încât parcă ar avea,
peste sonoritățile goale, petece de vorbă de-a gata.
cu ele se îmbracă istoria când umblă pe aici,
pentru a nu fi batjocorită sumar.
vorba de-a gata, fără referință într-o realitate, este, în același timp,
exercițiul de transcendență al omului de pe la noi.
acesta are priceperea și bucuria de a se lăsa cu fruntea sub val.
discuția balcanică e atât de întinsă,
de parcă ar fi ea însăși un traseu al timpului…


salcâmii răspund buzelor luminii
cu niște flori dulci,
iar vorbele noastre, care sunt tot lumină,
au răspuns cu o aromă specifică timpului pe care îl vom consuma.
mai crezi tu acum că prietenia dintre noi
e doar o problemă a sufletelor noastre?


hai să vorbim! nu vrei să avem un proiect pe care să-l suprimăm,
discutându-l?
și copiii trebuie închinați lui Dumnezeu, din Dumnezeu fiind.
și ei se nasc în urma acelorași cuvinte…


nimic nu rămâne afară,
este necesar ca toate înăuntru să fie...
îți spun un secret: „afară” nici măcar nu există.
cuvântul creează materie. deși românii au tăcut,
noi hai să vorbim!
posibil să putem schimba, mai într-o parte, lumea,
doar trăim și noi printre contemporani...