atunci, parcă mă recunoșteam
în fiecare privire a ta,
când ochii tăi mă aținteau
sfredelitori
ca burghiul ce pătrunde
în carnea tare a oțelului.
clipele noastre
încercuiau un singur spirit
monologând despre rosturile existenței,
acolo, unde comunicarea mai era posibilă
și zâmbetele nu încetaseră să însemne
un preludiu al bucuriei.



acum, chiar dacă ți-aș așterne în cale
petale din floarea multicoloră a dorului,
chiar dacă ai relua baia purificatoare
în marea sărată de lacrimile așteptării,
umbrele cotidianului tot te vor îndepărta
de țărmul înzăpezit al visului.