tu cea legându-mă de pământ ca o biserică de lemn cu ochii care întru nunta mea iscă păianjenii în rugă
primește-mă pe mâinile tale atât de singure încât nu li se mai disting încheieturile
primește-mă chiar dacă nu mai ajung
arde-mă-n lacrimi învăluie-mă-n vedenia
că liniștea și lumea ta de dincolo sunt eu
primește-mă pentru tot ce nu se poate ierta
chiar dacă numai cuie-aș fi fost mâncat de timp și rugină acolo
până când scâdurile-ți urcă la cer
până când sufletul tău se va împrăștia pe toate drumurile
înflorind biserici de lemn