Prin gratii cade pulberea abjectă
A dimineții-n Iadul meu de smoală
Și mă trezește, fremătând în poală,
Sub ulcerații sparte, o insectă;

Un paznic gros mă trage de zăbală,
Apostrofând mișcarea mea suspectă
Spre zoaiele servite, c-o directă
Și mă târăște, amețit, din sală.

“E Vremea Deșteptării!”; mă obligă,
Cu talpa pe grumaz, ca o jivină,
Să zac circit sub lanțuri, în cotigă,

Tot drumul dezlânat spre ghilotină...
Dar râd si ochiul meu avar câștigă:
E-atât de dulce ultima lumină!

13 februarie 2007