eu sunt mai aproape de moarte, mi-ai spus
pierdut în rugini și-n apus
prea adânc în pământ răsfirând rădăcină

dacă te primesc aici, în casa aceasta
cu urmele insomniilor mele-n cești de cafea
de prea multă lumină am să-nverzesc,
am să cresc plop tânăr iarăși, femeie
și-ntre coastele mele ca într-un clop
îți vei face cuib
tu și toate stolurile tale colorate
perușii
va înmuguri tocul ușii
n-o să pot s-o închid

în întuneric livid
n-am să mai storc noaptea de coșuri n-o să mai pot să mă mint
că sunt colțul lunii de argint
gura ei sorbind umbre și vise nescrise

iar tu
tu vei ști să-mi pui tocul înalt și cambrat în existență
să mi-o complici la pătrat
atât de aproape de mine încât
luciul lui mă va strânge de gât
de aceea ascultă, trebuie să ști
ascultă-mă, unde pleci?
noi niciodată nu..
unde pleci?

femeile au suflete reci