Stă pe nisip, își pierde sprâncenele printre valuri,acolo își caută ideile
cu privirea le prinde și le trage la țărm unde
ce-or să găsească?
Nisip și câteva stânci de care să se spargă.
Or să găsească trupul ei gol, întins cu sânii înspre lună și înspre nicăieri.

M-am ascuns după o scoică și am privit-o
ca o grămadă de alge se rostogolea în tăcere și n-am știut
dacă de sare e plină privirea mea ori de pântecul ei rotund prins în două picioare
desfăcute spre valuri fără unde și fără încotro.

Tac, ea oftează și iubește nisipul,
eu îl calc cu degetele mâinilor, aplecat în rugăciune, ea îl primește înauntru
și îi cântă
lumina lunii pe bărci goale de pește

Oftează mult, sub timpanul meu, ca o triglifă dezbrăcată de vremuri,
și-mi spune fără să-mi vorbească:
Nu ești nisip, niciodată nu ai să știi pe unde să intri în mine…