îmi astup urechile
cu pulpele tale
în grădina cît o palmă
orizontul se face
îngust și roșu
cînd îmi opresc respirația
să nu pot auzi mizeria
ce curge pe sub pielea
acestui monstru
în care locuiesc

ne aruncăm
tone de vorbe
de-a valma
locomotiva tot mai
aproape
obișnuita privire spre ceas
alungă prin casă
gîndul meu tăiat
în felii
de pîine prăjită
la micul dejun